Cristian Paraschiv este un nelinistit. Are placerea genuina a experimentarilor si drama cautarii sensului existentei cu toti porii. Nu degeaba suportul material al imaginilor sale poate fi propria piele, ca materie prima ce a fost supusa unui proces de dezvoltare in laborator si a devenit suprafata de lucru, capatand plasticitate, prin detasarea de trup. La Galeria Anticariat “Curtea Veche” (4 februarie – 4 martie, curator Ion Grigorescu), si la Paris, in Galeria “Enseigne des Oudin” (1 februarie – 26 aprilie), Cristian Paraschiv face Bio-Arta, intitulandu-si cele doua manifestari Pielea si respectiv Corpul. Expozitia deschisa la Bucuresti arata interesul artistului, membru al grupului “Prolog”, care locuieste la Paris, pentru cateva teme recurente in plastica ultimei jumatati de veac, pornind de la atentia Noilor Realisti pentru detaliul aparent banal dar care cladeste existenta, pentru resursele interpretative ale corpului uman, sau pentru happening-ul actionist cu tenta iritanta, pentru a-l trezi pe spectator din letargia sa vizuala si a-l atrage pe un teritoriu al durerii lucide.
Arta Corpului i-a sedus dintotdeauna pe oameni: de la tatuajele sau scarificarile popoarelor primitive, cu continut social sau religios, pana la transformarile fizice in performance-uri sadomasochiste ale frantuzoaicei Orlan sau ale australianului Stelarc, pentru a numi doar doi dintr-un numar mare de artisti interesati de versatilitatea pielii, gata sa-si supuna de dragul artei trupul unor operatii dureroase, transformandu-l in verb al unui limbaj ce cauta sa dezvaluie si sa exprime tainele fiintarii. O arta carnala si totodata conceptuala, ce s-a ridicat impotriva ideilor precocepute, cultivand uneori nonsensul si exacerbarea limitelor, pentru a fi in esenta o cautare a identitatii.
La “Curtea Veche”, Cristian Praschiv expune o serie de fotografii in doua panouri centrale. Unul infatiseaza secventele fotografice ale unui happening in care artistul a fost filmat cu spatele acoperit de ventuze. Apropierea obiectivului de pielea protagonistului, cu imperfectiunile ei, creeaza o intimitate oarecum jenanta, si totodata un sens de vulnerabilitate. Ventuzele, acest panaceu folosit din vechime, par sa-si piarda functia curatoare traditionala, devenind un adevarat instrument de tortura, prin oprirea ochiului fotografic asupra insemnelor durerii, cum e inrosirea carnii, protuberantele, s.a.m.d. Configuratia durerii devine peisajul trupului, o harta extraterestra ce capata in microcosm dimensiune universala, spirituala. Paraschiv se arata un artist implicat in provocarile artei contemporane. Faptul ca joaca de-a imaginea poate fi ceva foarte serios este sugerat si de al doilea panou, unde artistul insiruie instantanee dintr-un apartament, prizate fotografic cu ocazia ultimei sale vizite la Bucuresti, acum cativa ani. Accentul este pus pe detaliul banal, care, prin supradimensionare in compozitie, devine pictural, in atmosfera invadata de o lumina rosie, senzuala, profunda, orgasmica, deosebita de grafismul luminos al celuilalt panou. Paraschiv spunea odata ca “negrul este culoarea limbajului” si pentru a-i descoperi valentele a trait chiar in apropierea unei mine de carbune. In expozitia de fata trecerile de culoare sunt fie abrupte, fie line, cu un desen subtil in operele grafice, de dimensiuni relativ mici, unde evidentiaza detalii anatomice ale corpului, accentuand erotismul trupului gol.