Aceeași impresie neplăcută pe care mi-o lasă bisericile închise în timpul zilei mi-a fost accentuată de momentele de-a dreptul penibile în care mi s-a închis ușa-n nas. Nu exagerez deloc, am pățit-o la vreo trei-patru biserici. De fiecare dată ești tratat ca turist aterizat la muzeu – și, s-o recunoaștem, majoritatea vizitatorilor asta și sunt -, astfel încât la ora închiderii bisericii ești trimis mai mult sau mai puțin elegant afară. De vreo două ori am ajuns la intrarea în biserică exact la ora închiderii. Cu micul rucsac de călătorie aruncat pe un umăr, nu sunt nicidecum diferit de ceilalți turiști, nu merit și nici nu-mi doresc vreun tratament aparte. Dar de ce ești tratat la biserică precum la muzeu – asta nu pot pricepe.
Același lucru l-am pățit când am tras o fugă pentru jumătate de zi în Olanda, la Maastricht. Sunt cu soția și copilul nostru de doi ani și ceva, alături de două rude care, ajunse într-o microvacanță în Belgia, au închiriat o mașină. Habar n-aveam de dimineață încotro o s-o luăm când am plecat de “acasă” din Leuven, nu ne-am documentat în prealabil, nu știam mai nimic despre Maastricht. Am ajuns abia pe la amiază, cred că era ora 14.00 când am pornit-o singur, de nebun, prin oraș. Copilul nostru tocmai adormise și soția a decis să stea cu el în mașină, iar apoi să facem schimb peste vreo oră jumătate. Fiindcă am lăsat mașina chiar la uriașa parcare subterană din piața centrului vechi o apuc sprințar către una din cele două mari biserici situate în apropiere. Descopăr că biserica protestantă (evanghelică) este închisă deja, dar cealaltă, catolică, este deschisă. Prima se numește Sf. Petru, cea de-a doua Sf. Servatius, primul episcop al orașului. Tot aici sunt și relicvele (moaștele) Sf. Servatius. Bisericile sunt construite una lângă alta de parcă ar fi gemene – fiind cele mai importante din oraș, semnificația spirituală, istorică și politică este clară. Până să mă prind pe unde se intră în catedrala catolică, mai dau un ocol clădirii da’ nu cred să fi trecut de 14.30. Tocmai ieșea o persoană când dau să intru și eu. Sunt oprit de un individ care apare inopinat dinăuntru și care-mi spune într-o engleză aproximativă că biserica se închide. Este duminică, protestez, vreau și eu să mă închin în catedrală. Omul, cu mutră de portărel bancar, încearcă să zâmbească afabil, dar nu-i iese decât un rânjet: îmi pare rău, s-a închis, mai zice, intransigent. Închide ușa pe dinăuntru, iar eu rămân cabrat în eșec.
…Sentimentele îmi sunt confuze. Am ajuns într-o lume în care spațiul sacru creștin a degenerat masiv către spațiul profan. Comuniștii reușiseră cu brio această “performanță” în Est, acolo unde nu dărâmaseră pur și simplu bisericile sau nu le transformaseră în magazii și grajduri. Spre exemplu, biserica de la Voroneț, în apropierea căreia m-am născut, devenise “monument istoric”, se mai făceau slujbe – cu aprobări speciale – doar de Paști (și austriecii care răpiseră Bucovina tot în paragină o aduseseră, nu-i vorbă). Atmosfera rece și distantă era semnificativ diferită atunci, acolo, decât într-o biserică deschisă cultului. Prin comparație, viul generat de actul liturgic aduce căldura unei alte atmosfere astăzi la Mănăstirea Voroneț.
Mă întreb dacă nu cumva există și nuanțe între acestea: biserici care-și diminuează vitalitatea sacră prin invazia turismului în detrimentul pelerinajului și – drept reacție – atitudinea oamenilor bisericii la fel de inadecvată, lipsită de inspirația Duhului. Nu are rost să fiu ipocrit: chiar la Voroneț mi s-a întâmplat acum doi-trei ani să fiu invitat afară din incinta sfântă, cu răceală birocratică, de o călugăriță care nu se deosebea cu nimic de un funcționar scorțos de la primărie – era seară, la ora închiderii, iar eu stăruiam încă pe o bancă în fața altarului. Apoi, în curtea mănăstirii, contemplând pentru a mia una oară Judecata de Apoi, impresia dezagrabilă lăsată de călugăriță a primit un bemol îngeresc, neașteptat, de la paznicul mănăstiri care mi-a spus același lucru, dar cu o bucovineană blândețe…
Surprizele din Maastricht aveau să se țină lanț. Nu cred că m-am despărțit cu gânduri prea creștinești de personajul care mi-a închis în nas ușa catedralei Sf. Servatius, dar am plecat încrezător mai departe. În fuga mașinii văzusem mai devreme undeva o clădire aparte care avea și o biserică în prelungire. Remarcasem blazoanele și simbolurile însămânțate pe pereții nu foarte înalți. O descopăr rapid, mândru de simțul meu de orientare pe străzile întortocheate. Inutil aproape, la plecare, abia după-amiază aveam să cumpăr o hartă a orașului. Centrul vechi este însă mic, precum centrul Sibiului, să spunem, așa încât te descurci și fără de hărți. La intrarea în biserică observ ceva buimăcitor: un fel de tunel cum sunt cele prin care pătrund fotbaliștii în arenă. Este obținută astfel o prelungire de trei-patru metri a bisericii vechi – fără doar și poate o adăugire post-modernă, metalică, probabil din cupru. Desigur, culoarea și materialul adăugiturii sunt altoite ca nuca-n perete pe intrândul bisericii multiseculare.
Observ bucuros că biserica-i deschisă: tocmai intră o pereche, foarte elegantă. Mă gândesc că s-ar putea să fie o ceremonie, o cununie. Dacă privesc prin tunelul creat la intrarea în biserică – acesta se prelungește cu încă câțiva metri în interiorul clădirii – nu știu ce să cred, mi se pare stupid, nu numai kitsch. Dau ocol întregului ansamblu arhitectural înainte de a intra. În spatele bisericii propriu-zise sunt acareturi, înconjurate de un zid ca de mănăstire. În sfârșit, intru cu un sentiment tonic: alte câteva persoane tocmai au pătruns în biserică înaintea mea. Așadar ghiolbanii de portărei lipsesc la această ora pe-aici, îmi imaginez. După ce străbat tunelul metalic lung de șase-șapte metri ajung în interiorul bisericii și rămân cu gura căscată: este un restaurant !!
Undeva, întâmplător în locul altarului principal, este un bar, în mijlocul navei găsești mese, pe lateral – fotolii, statuete cu aluzii creștine etc. La intrarea opusă altarului este un fel de recepție (eu pătrunsesem în clădire pe o “ușă” laterală). Mă îndrept ușor buimăcit către cele două persoane de la recepție și le spun pe șleau că sunt profesor, am studiat și mă interesează antropologia spațiului sacru și vreau să fac fotografii. Amabile, îmi acordă permisiunea, îmi și printează din computer câteva pagini despre istoricul clădirilor. Acum se numește Kruisherenhotel, dar inițial a fost o mănăstire ridicată de ordinul catolic Fratres Cruciferi în anul 1438. Amicul Napoleon Bonaparte a transformat-o în cazarmă și arsenal. După multiple metamorfoze, toate de ordin laic – a fost sediul National Agricultural Research Station, de pildă -, începând din 2007 este preluată de un personaj cu bani și transformată în hotel de 5 stele…
După ce mai dau o tură pe străzile din jur mă grăbesc să ajung la mașină ca să stau la rândul meu cu copilul pentru a putea să vadă și soția mea ceva din oraș. Flăcăul nostru este treaz însă, tocmai a mâncat, este vesel și are chef de alergătură așa că ieșim cu toții. După ce ne mai plimbăm prin oraș, peste vreo două ceasuri, zărim, îmi spun, în sfârșit, o biserică deschisă! Observ ceva lume în față, îmbrăcată simplu, fără fițe – nu cred să mai fie alt restaurant. La intrare, după ce pășim pe o poartă neobișnuită, descoperim stupefiați o… librărie!
Probabil este cea mai țicnită librărie în care-am fost vreodată. Este plină de oameni. Undeva, întâmplător tot în locul altarului principal, un bar. Etajul interior recent construit în mijlocul navei sporește spațiul de expunere pentru cărți. De data asta fac câteva fotografii pe șest. Nu știu de ce, mă tem să nu fiu refuzat dacă voi cere permisiunea, și nu vreau să ratez prilejul. Mă prefac a-mi fotografie familia de undeva de la etaj ca să prind și barul, plin de oameni bine dispuși. Unii stau la cele câteva mese așezate îngrijit în formă de cruce creștină…
În multe din bisericile catolice vechi mormintele personajelor importate sunt plantate peste tot, în interior, pe lateralul navei principale, nu numai în criptele special amenajate. Așa și aici – sunt numeroase plăci funerare, adevărate opere de artă sacră pe care oamenii dornici de carte calcă fără nici un complex. În sfârșit, la plecare stăm de vorbă cu una din vânzătoare. Se laudă că suntem într-una dintre cele mai frumoase librării din Europa, conform nu știu cărei statistici. Istoricul este asemănător: și aici a fost cândva o mănăstire, dar ridicată de dominicani, în 1294, iar călugării i-ar fi cedat (vorba vine) clădirea lui Napoleon. Din acel moment funcționalitatea sacră a sucombat. Abia recent, după ani întregi de utilizări domestice – spre final de secol XX a fost și depozit de biciclete! – sau părăsire, clădirea a redobândit o funcționalitate onorabilă, în ultimă instanță, decât să rămână în paragină. Mai fac ceva fotografii, de această dată cu permisiunea gazdei librăriei numită acum Selexyz Dominicanen. Ne despărțim glumind, după ce întreb dacă în mormintele foarte numeroase din clădire mai sunt rămășițe pământești ale defuncților. Amfitrioana librăriei ne asigură că au fost scoase de mult. Unele au inscripții despre importante personaje ale Bisericii sau ale cetății – parcă tot nu-ți vine să calci pe plăcile funerare ca pe trotuar, zic.
Să ne înțelegem: ceea ce scriu acum a mai fost constatat, descris, studiat. Sunt zeci de cazuri de biserici transformate în acest mod în Occident. Atunci când le-ntâlnești pe viu, pentru prima oară, neașteptat, cum am pățit-o eu, este șocant. Mai încolo, aveam să descopăr, tot în Maastricht, încă o clădire cu indubitabilă înfățișare de biserică, în care acum funcționează un teatru, dar era închisă.
Îmi arde buza să beau o bere cum numai aici găsești (cultural orașul aparține mai degrabă Belgiei și Germaniei decât Țărilor de Jos), dar, sincer, parcă nu mi-ar intra pe gâtlej în altarul bisericii, chiar dacă acum este doar o librărie. Dincolo de câteva argumente profesionale asupra cărora nu este cazul să insist aici, simt că undeva departe, în adânc, un astfel de loc rămâne încă un spațiu sacru. Dar nu mi se pare o oroare, o blasfemie, ci un prilej: de aceea ne și aflăm aici – ca să ne reamintim. Conform doamnei Annick de Souzenelle, unul din înțelesurile “ascunse” ale cuvântului ebraic bărbat este acela de a-ți reaminti ceea ce ești cu adevărat. Indiferent de sex, evident, în limba veterotestamentară, bărbat – cu varianta creștină: bărbat desăvârșit – este cel care-și amintește ceea ce este cu adevărat. La felcum astăzi unii semeni își vor mai aminti că în acest spațiu al librăriei vibrează încă o fărâmă de sacralitate, tot astfel își vor reaminti cândva de templul Duhului Sfânt care este propria lor ființă. Cu diferența că ființa umană pare să fi suferit metamorfoze mult mai grave decât această biserică.