Totdeauna am făcut alergie la bisericile pe care le găsesc închise. Un bun prieten, considerat astăzi de multă lume unul din preoții remarcabili din România a ajuns să urmeze teologia creștin ortodoxă în urma unei crize de natură spirituală în care, simțind nevoia să intre într-o biserică pentru a-și recalibra relația personală cu Dumnezeu a constatat că nu are unde. Cele două-trei biserici ortodoxe ale micului său oraș ardelean erau închise. A intrat însă într-o biserică catolică și efectele au fost aceleași. A devenit unul din preoții – creștin ortodocși – cei mai apreciați și căutați astăzi.
Îmi aduc aminte uneori de întâmplarea asta. Mai ales în aceste câteva săptămâni ale lui aprilie 2011 de când mă aflu în Belgia. Majoritatea bisericilor sunt, evident, catolice sau protestante. Numai că, mai toate, au un program foarte rigid – două-trei ore pe zi – în rest, fiind închise, ceea ce mă scoate din sărite. În capitala Europei, Bruxelles, am găsit în schimb mulțimi de arabi musulmani care mănâncă semințe, aruncând resturile de-a valma, pe jos, sprijiniți cu fundul de micul gard metalic care înconjoară una din marile biserici catolice (desigur, închisă)… Am fotografiat intenționat programul câtorva dintre marile biserici din Belgia – ar fi interesant de făcut un mic album spre edificarea celor care mai au îndoieli cu privire la cele ce se petrec în Europa în privința creștinismului. Ca turist în Belgia nu ai altă șansă de a vizita bisericile decât după-amiază timp de 2-3 ore sau duminica, adică taman atunci când se fac slujbe. Dar dacă ești pelerin iar nu doar turist ?? S-a vorbit îndelung în ultima vreme despre abandonul masiv al Bisericii vaticane după scandalurile de natură sexuală care au explodat în Occident. Am văzut eu însumi pe zidul unei biserici din Leuven inscripții injurioase la adresa întregii Biserici Catolice – ceea ce este nedrept și o enormitate. Este limpede însă: ani în șir a fost îngropat gunoiul sub preș, iar astăzi faptele, strigătoare la cer și uluitor de multe, își cer dreptatea lor. Nu acesta este subiectul acestor rânduri. Programul despre care vorbesc oglindește o formă de pragmatism străină încă ortodoxiei (dar nu și ortodoxiei occidentale!). Pragmatism care, tradus în termeni moderni, ar însemna până la urmă pierderea, diluarea unui vector esențial: generozitatea. Se deghizează în alte forme, de invidiat, dacă este să ne gândim la implicarea socială și la opera filantropică a Bisericii Catolice, dar nu astfel. Biserica, spațiul sacru, a fost redus la un ansamblu arhitectural. Viața comunitară dispare văzând cu ochii, precum oazele în calea deșertului. O întrebare care trebuie pusă: nu cumva acesta va fi și viitorul ortodoxiei est-europene peste 75-100 de ani? Paradoxal, întârzierea intrării în modernitate din cauze de factură istorică, altoită ulterior cangrenei comunismului, a ferit sau a amânat astfel de fenomene de desacralizare în Orientul creștin… Fiindcă locuiesc în Leuven (oraș situat la vreo 30 km depărtare de Bruxelles), de Florii ajung abia pe la 10.30 la Biserica Notre Dame de Sablon (foto 1) – una dintre cele mai importante catedrale din capitala Belgiei. Este, din motive turistice, una din foarte puținele catedrale deschise toată ziua. Am mai fost pe-aici dar acum am vrut să prind și o parte din slujbă. Ghinion, slujba s-a terminat, încă se văd pe stradă oamenii cu mici ramuri în mâini care pleacă la treburile lor. Serviciul divin s-a încheiat rapid, biserica a redevenit muzeu. Exceptând spațiul dedicat rugăciunii private – acum populat cu o singura persoană alături de un preot, venită la spovedanie cu doar o săptămână înaintea Paștelui (într-o biserică ortodoxă din România la ora asta, chiar după slujba duminicală, sunt câteva zeci la spovedit!) – locul este aproape pustiu. Doar vreo câțiva turiști, nu mai mult de zece, mai cască gura și fac fotografii.
De altfel la slujbele zilnice din acele biserici unde ritualul încă se practică vei descoperi că aproape jumătate din credincioși sunt alogeni, foarte mulți africani. Tot un african, preot, mi-a făcut o impresie excelentă și m-a vindecat, sper, de o prejudecată. Deși am fost acuzat în repetate rânduri că aș fi filocatolic, ecumenist etc, trebuie să mărturisesc că rareori mi-a plăcut să particip la slujbele catolice din motive foarte omenești care țin de neputințele personale:
(1) dacă sunt în țară îmi sună foarte prost traducerea în limba română a versurilor și cuvintelor folosite la ritualul catolic; nu sunt singurul, am întâlnit câțiva filologi, de anvergură, care se amuză copios la adaptările absolut ridicole – precum “spovadă” în loc de “spovedanie” etc – dar care își pun și întrebări, deloc lipsite de sens, întrucât sunt numeroase astfel de expresii și cuvinte care efectiv sună prost și inexact pe limba română; am auzit și teoria că teologii catolici români ar traduce intenționat în halul acesta ritualul în limba română tocmai ca poziționare antitetică față de limbajul prea arhaizat – ceea ce, în bună măsură, este adevărat – al ortodocșilor; cu corectura că există în ritul ortodox și o seamă de splendide cuvinte vechi intraductibile (precum trezvie), ori care și-ar pierde, prin modernizare, sensurile profunde (precum: nevoință).
(2) linia melodică nu mă atrage defel, în plus, preoții par lipsiți de voce – încât mă simt pur și simplu incomod; ei bine, preotul catolic (african), al unei comunități carmelitane dacă nu mă înșel, pe lângă faptul că ținea slujba într-o foarte plăcută și impecabilă limbă franceză, avea pur și simplu o voce excepțională…
În schimb astăzi în Duminica Floriilor pe la ora 12.00 biserica comunității poloneze (foto 2, 3) aflată foarte aproape de Notre Dame de Sablon este încă arhiplină – cum n-am văzut nici o biserică în Belgia timp de trei luni. Mă simt foarte bine, ca acasă. Polonii aștia par singurii catolici din Belgia a căror credință este atât de puternică încât să “concureze” ortodoxia. În lipsa unei biserici ortodoxe (există și aici, mai multe chiar, dar nu mi-am propus să ajung azi), pentru mine serviciile catolicismului constituie un substitut frecventabil.
În pofida a numeroaselor articole publicate ori a emisiunilor la care am participat – mult prea impregnate de binomul Biserică- actualitate – mă interesează latura profundă a credinței, mistica. Aici, departe de țară, îmi amintesc de cuvintele pe care mi le-a zis cândva doamna Annick de Souzenelle (catolică trecută la ortodoxie cu mulți ani în urmă, uriașă personalitate a spiritualității occidentale, cu care mă voi reîntâlni curând, după Paști, tot în Bruxelles): nici nu știi ce înseamnă să fii ortodox într-o țară catolică… Problema mea este că sunt din ce în ce mai solicitat să scriu articole sau să particip la emisiuni de care mă simt străin (de aceea am și refuzat, adesea) căci rareori în vârtejul actualității mai poți vorbi despre un adevăr peren, esențial: acolo unde teologii se ceartă, misticii se întâlnesc.
