Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică.
– Un cunoscut de-al meu, critic literar, are o rubrică de “poșta redacției” la o publicație pentru tineret și îmi povestește că primește, în fiecare lună, aproximativ o mie de scrisori cu încercări literare. Unii tineri îi trimit nu numai texte, ci și flori presate, panglici roșii, fotografii, desene și chiar câte o șuviță de păr ca amintire. De fapt, nu ca amintire, ci ca mijloc de a-i atrage atenția. Toți vor să se facă remarcați. Parcă ar fi o imensă mulțime de oameni care, la trecerea unui avion, ar striga, ar face semne, ar sări în sus numai și numai pentru a fi văzuți de pilot. Ca să nu mai vorbesc despre textele propriu-zise, care clocotesc de dorința afirmării. Povestirile au subiecte senzaționale sau, dimpotrivă, înregistrează întâmplări voit anodine, poemele sunt scrise într-un limbaj excentric, agresiv, eseurile tratează probleme insolubile, dintr-o perspectivă paradoxală. Îmi este foarte clar că asemenea autori cum sunt cei descriși de cunoscutul meu, criticul literar, nu sunt animați exclusiv de dorința de a face “imitație inventivă” și de a provoca “încântarea” cititorilor printr-un spectacol al “ingeniozității” etc. Ei nu vor să-i delecteze pe cei din jur, punându-se în slujba lor cu devotament, ci să acapareze atenția publicului, devenind personaje de prim-plan. În această situație nu se poate spune că încalcă regula jocului, regulă a cărei nesocotire o consideri o crimă atunci când o săvârșește cititorul?
– Nu o consider o crimă, ci o situare pe poziție nefavorabilă, din care pierde mai ales cel în cauză, pentru că nu se poate bucura din plin de frumusețea artei. Este ca și cum într-o sală de spectacole ai sta cu spatele la scenă și ai urmări ce se întâmplă la ușa de la intrare.
Cât privește exemplul cu autorii care nu scriu dintr-o intenție pur artistică, trebuie să-ți fac cunoscută o situație care o să te mire, așa cum m-a mirat și pe mine când am descoperit-o: aproape nici un artist nu produce artă dintr-o intenție pur artistică.
Tind să cred chiar că – deocamdată sau în general – ființele omenești nu se nasc cu necesitatea de a face artă. Talentul este o posibilitate, nu și un imperativ, așa cum îl prezintă tot felul de teorii romantice care vorbesc de “vocație”, “menire”, “predestinare”. Poți fi înzestrat de la naștere cu o dexteritate specifică (de pildă cu simț muzical, sau elocvență, sau expresivitate de mim), dar nu și cu o dorință specifică de a realiza reprezentări ale realității. Organismul uman a fost prevăzut cu energia necesară pentru a căuta hrană, pentru a construi adăposturi, pentru a constitui cupluri și a se reproduce, pentru a cerceta necunoscutul și așa mai departe. În schimb, nu dispune de energia necesară pentru a se lansa din senin într-o activitate artistică de anvergură. Un asemenea scop nu îl mobilizează.
– Și totuși, în istoria culturii, există atâtea exemple de oameni care s-au “mobilizat”, consacrându-și întreaga viață, cu fervoare, până la uitare de sine, creației artistice.
– Este adevărat, dar aproape întotdeauna cu alt scop. Celebrul poem Infernul al lui Dante a fost scris din dorința arzătoare a autorului de a-și pune la stâlpul infamiei adversarii politici. Această dorință a găsit drept mijloc de satisfacere un mare talent de pamfletar, existent până atunci în stare latentă. Dacă verbul n-ar avea o tentă peiorativă, s-ar putea spune că arta “parazitează” pe elanuri de altă natură. Artistul are de obicei un mobil neartistic pentru realizarea căruia recurge la mijloace artistice și astfel talentul găsește prilejul de a se manifesta. Este – ce oroare! vor exclama puritanii – un fenomen analog cu apariția unui penaj superb colorat la păsări în perioada împerecherii, când masculii și femelele trebuie să se repereze și să se atragă reciproc.
– Ce oroare!
ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com