Pe lângă deja prodigioasa activitate de cronicar literar, care i-a adus un binemeritat prestigiu public și respectul cvasiunanim al confraților, Paul Cernat (foto) s-a afirmat la fel de strălucit pe plan academic printr-o serie de studii doldora de idei originale și de o impecabilă eleganță argumentativă, trădând stofa cercetătorului pursânge, cu cap matematic, obișnuit să verifice totul și să se lanseze în speculații numai după ce va fi făcut în prealabil ordine în noianul de fișe (stau mărturie volume ca Avangarda românească și complexul periferiei, Contimporanul. Istoria unei reviste de avangardă sau Explorări în comunismul românesc).
Dezintoxicat de radicalismul etic al tinereții, când se întâmpla uneori să judece literatura în mod subiectiv, după alte criterii decât cele ale performanței estetice strico sensu, criticul de la “Observator cultural” a devenit cu timpul un veritabil profesionist, echilibrat în opinii, obiectiv, cu un discurs percutant și convingător, modelat de lecturi substanțiale și de un foarte exact simț al valorilor.
Înainte de a-și da însă întreaga măsură, după o perioadă de ucenicie la școala lui Paul Cornea, unde a învățat toate chițibușurile meseriei, pasionatul cercetător al avangardei ajungea la concluzia că schimbarea concepției despre artă e determinată întotdeauna de contextul ideologic, socio-cultural, ce-și lasă amprenta asupra gustului public – de unde și ideea potrivit căreia literatura trebuie înțeleasă ca fapt complex de cultură și mentalitate, și nu se cuvine a fi judecată “în sine”, în felul unui “text” autonom, văduvit de “istorie”. Numai astfel izbutea criticul să explice “complexul periferiei” în avangarda românească, după o minuțioasă cercetare a izvoarelor ce l-a determinat să se delimiteze tranșant de concepția simplistă privind natura pur expresivă/ stilistic-ornamentală a esteticului, vehiculată în mediul gazetăresc de majoritatea condeierilor de pluton, deprinși să răspândească la repezeală “ideile” așa-numiților “formatori de opinie”. Și fiindcă tot veni vorba, cum în ecuația personalității sale modelul “pozitivist”, al savantului, joacă o pondere însemnată, temperând subiectivitatea criticului-artist, de reacție imediată, nu întâmplător trece Paul Cernat drept cel mai puțin “impresionist” dintre cronicarii de azi!
De la aceleași premize metodologice, cu largă deschidere culturală, pleacă și recentul studiu al universitarului bucureștean, Modernismul retro în romanul românesc interbelic (Editura ART, București, 2009), în care autorul își propune să reabiliteze o valoroasă literatură rămasă în umbră din cauza prejudecăților estetiste ale criticilor interbelici, mefienți față de cărțile de succes, cu mare priză la mase (e.g. Medelenii lui Ionel Teodoreanu). Aceasta și e, în fond, miza cărții: să ajusteze canonul prin reinterpretarea unor romane de primul raft, analizate și răsanalizate, cum și prin reevaluarea altora, cu o soartă mai puțin bună pentru că au intrat, prin consensul elitelor intelectuale cu putere de influență, în categoria (evident, meprizabilă) a literaturii de consum.
Zis și făcut: odată stabilit eșantionul de texte luat în vizor, criticul purcede metodic la deslușirea mecanismului în doi timpi care a declanșat gândirea producătoare a unor scriitori cu personalitatea scindată, atașați sufletește de lumea veche, dar suficient de inteligenți pentru a se raporta la trecut în mod original, cu mijloacele artei moderne. Or, cum perioada de tranziție ce delimitează epoca interbelică de cea de dinainte nu desparte numai două generații, ci și (observă Paul Cernat, pe urmele lui Ralea) două “stiluri de viață”, era firesc ca unii dintre autorii afirmați în anii ’20-’30 să revină obsesiv asupra copilăriei și adolescenței lor ca la un Paradis pierdut pentru totdeauna.
Îndrăznesc să afirm că, mutatis mutandis, o traumă similară vor fi resimțit și scriitorii din generația de la 1848, când Țările Române abia intrau pe orbita modernizării, și cei din epoca Junimii, nevoiți să critice formele fără fond importate fără discernământ (în literatura unui Caragiale, de pildă, parodia joacă un rol esențial, îndeplinind atât o funcție critică, cât și una de recuperare a “modelului” ideologic avut în vedere: pașoptismul, burghezia, liberalismul – iată motivul pentru care același Ralea sublinia caracterul “burghez” și “conservator” totodată, id est sentimental, idilic, patriarhal al lumii caragialiene).
Referindu-se însă doar la romanul românesc interbelic, nu fără a emite, tangențial, și unele remarci despre poezie și critică, Paul Cernat a preferat să-și probeze “teoria” cu date sigure de istorie literară, fără a extrapola concluziile propriului demers exegetic (precumpănitor istoriografic) la alte epoci de tranziție, puse în mișcare prin același sistem de corsi e ricorsi (merită reținute în acest sens ideile lui Mihail Bahtin privind relevanța cultural-ideologică a literaturii, cum și, în ciuda deosebirilor de metodă, concepția “puristă” a formaliștilor ruși despre “faptul literar” – mai ales studiul clasic al lui Tînianov).
În căutarea unor dovezi care să justifice apariția interesantului fenomen estetic pus sub lupă, sagacele interpret analizează atent contextul socio-cultural de dinainte și de după Primul Război Mondial, pentru a explica (și) sociologic decalajul dintre modernismul “high”, al “actualității imediate”, exaltat de principiile radicale ale criticii noastre obsedate de sincronizarea cu Occidentul, și “modernismul retro”, modelat de paseismul curentelor tradiționaliste și de nostalgia după lumea veche. În opinia sa, apologeții modernizării societății românești au comis păcatul de a condamna drept “reacționară” (și, implicit, “desuetă”, “epigonică”) o mare parte din literatura de calitate pentru simplul motiv că nu vrea să-și întoarcă fața de la trecut, deși (atrage atenția acribiosul cercetător al avangardei) trecutul continuă să trăiască oricum, până și în cele mai “avangardiste” forme de artă. Apoi, preconizata trecere de la rural la urban, care, după Lovinescu cetire, ne-ar fi scos din inerția unui tradiționalism fără tradiție, subliniază însă dependența strânsă a esteticului de evoluția societății, ceea ce nu înseamnă, totuși, că progresul social generează în mod necesar un salt calitativ la nivel estetic, cum s-a spus adesea.
În fapt, după cum sugerează autorul prezentului studiu, romancierii “modernismului retro” refuză ancorarea în imediat pe motiv că prezentul decăzut nu oferă nicun prilej de jubilație spirituală. De aceea, ei sunt înclinați să reconfigureze polemic, pe lângă multe altele, însăși estetica presupus anacronică a melodramei (și a kitsch-ului, fenomen caracteristic culturii burgheze), prin prisma unei sensibilități nostalgic-elegiace și a unei lucidități care se raportează la trecut ca la o dureroasă absență, dar și, compensativ, ca la o iluzie paradisiacă menită a camufla (făcând suportabile, prin transfigurare artistică) neantul, lipsa de sens. (În treacăt fie spus, exaltarea trecutului își află o subtilă justificare psihologică în Epigonii eminescieni, poem mult mai puțin “romantic” decât se crede, câtă vreme “arta” antecesorilor se vede supusă unui sever examen critic). Procesul accelerat al modernizării transformă de fapt romanul “romanesc” (și, subsecvent, melodrama, cu caracterul excesiv și întru totul neverosimil al expresiei sale “sentimentale”) într-o formă de artă foarte populară, de factură deseori intimistă (în acord cu fenomenul subiacent al segregării individului de colectivitate), pentru a ajunge să încorporeze ulterior toate trăsăturile ce definesc un anumit tip de sensibilitate, una întoarsă nostalgic spre lumea veche, cu patină de belle époque. Dar criticii cu influență din interbelic au privilegiat cealaltă formulă, mimetică, a romanului “realist” și “obiectiv”, care să concureze starea civilă, fapt ce a contribuit decisiv la relegarea unor opere absolut remarcabile la marginea canonului literar, din cauză că n-au putut intra sub umbrela îngustă a unor categorii estetice mai mult decât discutabile. Și nu e vorba numai de romane precum La Medeleni, Locul unde nu s-a întâmplat nimic sau Domnișoara Christina, reinterpretate minuțios în partea a doua a cărții de față (sugestiv intitulată Între două lumi), ci de o întreagă literatură condamnată pe nedrept la uitare (vezi soarta romanelor lui Lovinescu, de pildă).
Or, nefiind dispus să subscrie, tacit, la astfel de prejudecăți vinovate, Paul Cernat examinează din nou, cu ochi proaspăt, și o serie de romane “canonice” precum Adela, Craii de Curtea Veche sau Enigma Otiliei, texte total diferite ca formulă narativă (Nicolae Manolescu le consideră reprezentative pentru cele trei categorii istorico-tipologice descrise în Arca lui Noe: doric e romanul călinescian, ionic – romanul lui Ibrăileanu, corintic – “scriptura” mateină), dar asemănătoare prin “atmosferă” și maniera de stilizare a emoțiilor retrospective. Poetica romanelor de acest gen (romanele “retro”, adică) e o “poetică a atmosferei” (criticul face trimitere la studiul Marianei Neț), care creează o mitologie a vârstei de aur (copilăria și adolescența) și a paradisului pierdut, fără a pierde din vedere “realitatea”, valorizată ca termen de referință “concret”, element de contrast necesar în economia ansamblului. Plecând de la asemenea observații, exegetul consideră Medelenii lui Ionel Teodoreanu un roman total, având drept “subiect” nu atât copilăria, cât literatura însăși înțeleasă “ca salvare a memoriei prin imaginație și ca revanșă asupra istoriei prin roman”.
Succesul fulminant al scriitorului cu slăbiciune pentru metaforă s-a datorat în parte și faptului că a izbutit să camufleze fibra elegiacă a unui moldovenism conservator și nostalgic sub formele “la modă” ale estetismului modernist, cum ar fi dimensiunea metaficțională, procedeu străin, totuși, de spiritul postmodernismului (ni se atrage atenția), pentru că “livrescul, autocomentariul au aici drept miză majoră revrăjirea lumii, nu dezvrăjirea ei”. Pe de altă parte, La Medeleni e și un roman “al generației” bătrânilor cu care se va răfui Mircea Eliade, de pe poziția pragmatică a unui activism cultural ce reclamă “despărțirea de Moldova” și asumarea etosului liberal, “muntenesc” (vezi și opiniile lui Ibrăileanu din Spiritul critic…, și opțiunile “bovarice” ale moldoveanului Lovinescu). Dar, observă agerul comentator, chiar dacă Eliade și-a reprimat cu vehemență moldovenismul temperamental, acesta va reveni în literatura sa într-o manieră surprinzătoare, ca în Domnișoara Christina de pildă, unde scriitorul oscilează (asemeni lui Ionel Teodoreanu, de altfel) între “atracția nostalgică, paseistă pentru o cultură (epuizată) a Decadenței și fascinația vitalistă, energetistă, pentru o cultură a Regenerării”. Realitatea fiind aceeași, balanța se înclină când de o parte, când de alta, în funcție de opțiunea ideologică și de soluția estetică subsecventă.
În cazul literaturii lui Sadoveanu, Cernat identifică două mari etape de creație, delimitate de memorialul călătoriei în Olanda, text care anticipează mutația estetică din operele târzii, unde recursul la trecut nu mai urmează gesticulația romantic-sămănătoristă iar radiografierea “realității” se face cu alte mijloace decât tertipurile facile ale naturalismului minor, de speluncă, acuzat de legendarul “tabel sinoptic” al lui Sanielevici. În Locul unde nu s-a întâmplat nimic (“antibasm, dramă a incomunicării”), schimbarea la față s-a produs deja, iar prozatorul se dovedește a fi un “metaficționar”, un melancolic “magister ludi” ce practică “exercițiul distanței față de realitatea lumii vizibile”. Pentru că, în opinia criticului bucureștean, Sadoveanu devine un fel de “iluzionist” fascinat de estetica evanescenței, de unde și abilitatea de a regiza moartea Dariei după un scenariu împrumutat parcă din peliculele lui David Lynch (insolita analogie, cu trimitere la atmosfera stranie din Twin Peaks, merită toată atenția!).
Deși asemenea observații de mare finețe, unele de-a dreptul surprinzătoare, găsim aproape oriunde am deschide cartea (am reținut, printre multe altele, că “revoluția introspectivă în literatura română începe prin scriitorii din școala Vieții românești“; că Adela “este conținută în codul genetic al Enigmei Otiliei” – de aceea, “conștientă că împlinirea erotică și îmbătrânirea distrug inefabilul iubirii, Otilia are, mutatis mutandis, spaimele lui Emil Codrescu”; sau că în Craii… avem de-a face cu un “autenticism întors, în cadrul căruia esențială rămâne autenticitatea fantasmelor, nu cea a întâmplărilor exterioare”), elementul de noutate absolută al exegezei îl constituie interpretarea romanelor “retro” din perspectiva esteticii “dispariției” și a leitmotivului subiacent al “fotografiei”. În romanul matein, spre exemplu, asfințitul Crailor ar fi putut fi declanșat “printr-un element al tehnicii moderne” – e vorba, bineînțeles, de fotografie, care desemnează “prezența unei absențe, un simulacru de real”, “o moarte care nu dovedește nimic”, semnificând totodată “un exil al identității reale” (fotografia lui Pantazi ș.a.). În Enigma Otiliei, în schimb, fotografia ar fi o “mise en abîme a narațiunii și identității personajelor, dar și revelator al condiției lor moderne”, trădând arta “valorificării clișeelor, a locurilor comune”. Prin urmare, așa-numitul “balzacianism” călinescian, de care critica a făcut mare caz, se dovedește a fi de fapt o tehnică fără obiect, câtă vreme “realitatea” se vede tezaurizată, ca la muzeu, în albumul familial. Respingând interpretările în cheie realist-mimetică și, deopotrivă, exagerările postmoderniștilor sensibili la aspectul ludic-teatral, de “comedie”-“satyricon”, Paul Cernat conchide că ficțiunile călinesciene posedă de fapt “un suflet ascuns”, un “palpit spectral”, lăsând impresia unui adevărat “poem despre efemeritate” și a unui “roman burghez cu fizionomie incertă, în care personajul principal e absența, dispariția”. Iată un punct de vedere cu adevărat nou și provocator, ce atestă vocația creatoare a criticului, în cea mai curată manieră călinesciană!
În concluzie, dacă în cărțile de până acum (îndeosebi cele despre avangardă) universitarul bucureștean obținuse acreditarea mediului academic grație spiritului său sistematic, geometric chiar, de cercetător născut, nu făcut, în studiul de față iese la rampă eseistul înzestrat cu esprit de finesse și inteligență analitică, înzestrare pe care și-o exercită ca un virtuoz furat de plăcerea pură de a glosa, nuanțând până la infinitezimal (oare estetica dispariției nu reclamă în mod necesar speculația “în gol” sau măcar “pe marginea golului”, ca formă de afirmare a realității iluziei?). Prin originalitatea interpretărilor și rafinamentul observațiilor de amănunt, ca și prin extraordinara forță persuasivă a argumentației, studiul lui Paul Cernat marchează un moment de grație în critica românească, care nu mai vizitase de multă vreme interbelicul cu atâta profit.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.