Vechiul subzistă cu noul în aceste ținuturi chiar daca, printre locuitori există mai mult tradiționaliști care acceptă, cu greu, modernizarea de orice fel. La Peoria am intrat, de curiozitate, într-un magazin cu articole de pielărie și încălțăminte specifică locului, Boot Barn – Live West. Acolo puteau fi văzute cele mai fantastice modele de cizme, de la cele mai sofisticate, pentru cântăreții și solistele de country and western sau pentru călăreții de rodeo, purtate în ziua premierii sau a parăzilor de Ziua Națională ori de alte sărbători – confecționate din mai multe nuanțe și calități de piele, inclusiv de șarpe sau crocodil ( cu prețuri pe măsură) – la acelea destinate orășenilor și turiștilor care vor să pară asimilați mediului și până la cele banale, de uz curent, pentru simpli cowboys. Erau acolo, după gust, cizme cu vârf ascuțit, pătrat sau rotund, cu toc înalt sau obișnuit (de pantof de stradă), cu un carâmb înalt sau scurt, decupat sau drept, cu ornamente cusute sau aplicate prin presiune la cald, cu talpă de piele sau de cauciuc. Nu știai la ce să te uiți mai întâi. Apoi, urma sectorul centurilor, la fel de variat, pe dimensiuni (lățime, lungime, grosime) și culori. Majoritatea nu aveau cataramă pentru că aceasta se cumpăra separat, la fel, în funcție de preferințe. Cataramele – multe dintre ele adevărate opere de artă, gravate cu diverse simboluri sau devize, unele din argint ori doar argintate – erau expuse în vitrine și nu puteau fi cercetate decât sub stricta supraveghere a vânzătorului care, după ce i le dădea solicitantului în mână, le freca bine cu o cârpă, spre a nu rămâne amprente, atunci când o punea la loc. Alt sector conținea panglici de pălărie, din piele, din împletitură din păr de cal, din mătase brodată și alte texturi. În altă parte se aflau mănușile, și ele deosebit de variate ca formă și decor, majoritatea fantezi și doar puține pentru lucru. În sfârșit, o zonă era rezervată șeilor, căpestrelor, scărilor, pintenilor și tuturor obiectelor necesare echitației. Ora închiderii fiind aproape iar eu singurul virtual client, cei doi vânzători pălăvrăgeau între ei, nestingheriți, adesea izbucnind în râs. Unul era mai vârstnic, cu mustață mare, pe oală, și pălărie pe cap.
Nu eram încă decis să mă adaptez vestimentar ținutului. Totuși, după o atât de lungă petrecere în acest magazin, începi să simți că ai aparține și tu Arizonei, iar tentația de a fi îmbrăcat ca localnicii devine irezistibilă. Când mi-am arătat interesul pentru o pereche de cizme scurte, ușor de purtat chiar în mediul urban, pe vreme nefavorabilă, vârstnicul a început să-mi dea toate explicațiile, fără ca măcar să i le fi cerut. Iar când am observat că purtau eticheta ”Made in China”, Les – căci așa-l chema pe vânzătorul ce, prietenos și cu chef de vorbă, s-a prezentat imediat ce am început conversația și și-a spus chiar și vârsta (62 de ani) – a clătinat, trist, din cap, a oftat din adâncul rărunchilor, și-a mușcat vârful mustății cărunte și a zis: „It was all our fault, sir!” Apoi mi-a explicat că numai comoditatea americanilor a dus la această situație incalificabilă. Cu 20 de ani în urmă toți s-au bucurat că modelele lor pot fi reproduse perfect în țara de la răsărit, cu preț de muncă foarte scăzut, iar azi, când șomajul e atât de ridicat, nu se mai poate face nimic pentru că aici, la ei, aproape s-a uitat meșteșugul. Chiar și șeile de cowboy sunt produse în alte părți… El fusese cowboy în tinerețe, participase și la rodeo, dar vârsta nu-i mai permitea să ducă o viață atât de obositoare, supusă intemperiilor și neprevăzutului aș că se reprofilase pe activități comerciale. Vânzătorul mai tânăr – pentru care a sta în spatele tejghelii era ocupația de bază – asculta fascinat relatările acestui old timer și, din când în când, punea câte o întrebare puerilă. Se vedea că nu are experiența Vestului! Și, poate, nici nu era din regiune, ci vreun venetic în căutarea unei clime mai calde, al unui ținut fără taxe statale, fără schimbări ale orei primăvara și toamna și a unei ocupații nu prea solicitantă. Aflând că sunt român, Les a zis că, în Phoenix exista o comunitate românească destul de mare care are chiar o biserică ortodoxă unde fusese și el odată, invitat la o nuntă a unei cunoștințe și unde-i plăcuseră cântările. La despărțire, pentru că-i devenisem simpatic, Les mi-a oferit bilete de favoare la un rodeo ce avea să se desfășoare la Cave Creek în chiar acel sfârșit de săptămână, sâmbătă în nocturnă și duminică dimineața.
Începutul fusese făcut! Dacă eram încălțat cum se cuvenea, era cazul să am și capul acoperit după tipic. Și nu a fost greu să găsesc, la un magazin de antichități, o pălărie de fetru alb-gri, cu bor larg, moale, și calota înaltă, de tipul numit de mucaliți, Ten-gallon hat („pălăria de-o vadră”, cu alte cuvinte). Așa că acuma puteam participa la rodeo cu întreaga deminitate! Ba, pe lângă pălărie, am găsit și o coroană de pene așa cum purtau căpeteniile din Marile Preerii. Ah, de-aș fi avut-o eu acum 50 de ani, când mă jucam de-a indienii, ce fericit aș fi fost! Aș fi făcut invidioasă toată strada, ce spun eu, întreg cartierul… Deși, este de presupus că părinții nu m-ar fi lăsat să ies cu ea la joacă, în curte, cu alți copii, tocmai pentru a nu stârni invidiile lor și ale părinților mai nevoiași. Pe atunci, eroul meu era Winnetou, din romanele nemuritorului Karl May, care au entuziasmat atâtea generații de copii. Și, pentru a putea fi o adevărată căpetenie Sioux ori Cheyenne, am urmat, cu strictețe, modelul de confecționare al unei astfel de coroane ce era dat în revista „Vaillant” (deși, din lipsă de pene de vultur, am folosit pene de curcan, din acela cumpărat pentru masa de Anul Nou). Ce mândru mai eram de coroana mea! Și am fost și mai mândru când, la un carnaval pionieresc, am fost premiat pentru veșmântul meu indian.
Eram nerăbdător să se însereze și să mă duc la rodeo. Nu văzusem un asemenea spectacol bărbătesc decât în filme. Așa că era un eveniment ce trebuia savurat din plin. În 1926, când a întreprins gloriosul ei turneu prin Statele Unite, Regina Maria a României a asistat, printre alte atracții specifice Vestului, și la un rodeo, în Dakota de Nord, și atunci a purtat, împreună cu ambii copii ce o însoțeau, principesa Ileana și principele Nicolae, pălăriile de rigoare într-un asemenea mediu.
Cave Creek este un ranch unde amatorii pot învăța arta echitației, a aruncării lassoul, și se pot exersa în manej sau pe teren accidentat, în excursii de-a-ncălare prin spectaculosul Deșert Sonora, din preajmă. Cei interesați de asemenea experiențe western erau îndemnați să vină cu pantaloni lungi și încălțăminte potrivită nu în șort și cu șlapi, iar brațele și capul era neapărat nevoie să fie acoperite, spre a evita necruțătoarele raze solare. Se adunase lume multă pentru spectacolul ce urma, gradenele erau deja ocupate și cu greu puteai găsi loc. Majoritatea spectatorilor veniseră în straiele potrivite: blue jeans, cămăși în carouri, cizme și pălării (mai toate de vară, de pai, cu borurile ridicate). Chiar și copiii erau îmbrăcați la fel: niște gâgâlici se împiedicau în salopetele albastre, prea lungi și largi pentru vârsta lor ori erau de-a dreptul striviți de câte un Stetson ce le cădea pe ochi. O proaspătă mamă arăta unor prietene o pereche de cizmulițe minuscule, de culoare roz, luate pentru progenitură – erau o bijuterie a cizmariei manuale, mai potrivite a fi atârnate, drept breloc, la chei, decât de a fi purtate prin praf.
Bărbații, joviali, congestionați la față, cu pălăriile date pe ceafă și cu pahare de bere în mână, se ambalau în pronosticuri legate de concurenți. În arenă erau patru fete foarte frumoase și zvelte, în costume excentrice – bluze lucind de paiete, veste cu flori și acvile din ținte sclipitoare pe piept și pe spate, pălări cu broderii pe bor și panglica din argint, chaparreras sau, prescurtat, chaps (apărători pentru pantaloni) din piele roșie, cu franjuri lungi, centuri late cu paftale enorme -, care aveau rol de animatoare. Încălecate pe cai foarte arătoși, pagi sau roibi, ele întâmpinau și însoțeau concurenții până la linia de pornire apoi se retrăgeau lângă balustradă și se întrețineau cu publicul ori răspundeau la întrebările acestuia. Prezentarea o făcea un domn cu voce profundă, plăcută, îmbrăcat și el ca un cowboy. Aici nimeni nu-și scoate pălăria de pe cap! A purta pălărie este un semn de prestigiu și statut.
Au fost mai multe concursuri: prinderea unui vițel cu lațul și trântirea sa la pământ, prinderea junincii în echipă de doi – călăreții încadrau animalul, unul arunca lassoul iar celălalt sărea de pe cal și, apucând vita de coarne, o punea jos dintr-o singură mișcare, bruscă, fermă, și-o imobiliza legându-i cu același capăt de funie picioarele din spate cu unul din față -, și, proba cea mai spectaculoasă, încălecarea pe mustang nedeprins cu șaua. Ținându-se doar cu mâna stângă de o coardă, călătețul trebuia să reziste un minut pe spinarea calului speriat și furios. Un alt concurs era pentru femei – cowgirls – ce trebuiau să parcurgă arena, în timp record, într-un slalom printre butoaie. Amazoanele păreau că nu stau în șa ci, mai degrabă, plutesc pe ea – aceasta și din cauză că picioarele și le țineau întinse și băteau tare în burta bidiviului, părând că acestea nu sunt membre umane ci aripi de păsări, fâlfâind frenetic, în zbor. Toate întrecerile erau făcute contra cronometru. Când participantul termina proba înainte de a suna soneria, toată arena ovaționa și aplauda. Dacă timpul era depășit, publicul mormăia, nemulțumit și nu acorda încurajare perdantului. În final s-a ținut o ceremonie de premiere, unde concurenților și cailor le-au fost acordate diplome și, în funcție de dificultatea probei, câte un plic cu bani sau o cataramă de argint ori alt ornament specific acestei competiții ciudate. La plecare, în praful drumului, am găsit o potcoavă – semn de noroc! – ce nu se cădea a fi lăsată să ruginească acolo.