Stagnarea literaturii de dupa 1989 (ca viziune) este vina criticii pe care o facem. Zgomot exista, orgoliu ca intotdeauna, promovare in presa de asemenea, ucenicie unde trebuie iarasi avem din plin. Dar critici tineri de valoare inca nu s-au impus. In cel mai bun caz, ei continua metode in care au fost formati, protejeaza canoane sau, cu o agresivitate lipsita de substanta, le distrug.
Motivele se afla in dependenta criticului tanar de cateva nostalgii (hranite de criticii vechi). Nostalgia obiectivitatii e datorata nevoii de a avea dreptate. Scriitorii nutresc speranta ca valoarea nu este in nici un caz istoriala sau dependenta de perspectivele aplicate, ci sigura si neschimbata (doar uneori neclara din cauza, fireste, a miopiei critice). Apoi, modelul, ucenicia. Criticul tanar poarta cravata, participa cu emotie la lansari de carte, zambeste celor mai mari, scrie ajutat de maestru in cat mai multe reviste (ca sa contracareze un complex de inferioritate datorita caruia e ucenic), mai ia cate un premiu. Si atractia metodei ce da eruditie, chiar sufocanta in unele cazuri. Ajutat de o viziune restransa, dar limpede intre limitele ei, criticul se simte mai puternic, capabil de judecati aproape stiintifice. De aici academismul, rigoarea, puterea fascinanta a citatelor, excesul (toate fiind o alta forma de a contrabalansa un complex de inferioritate).
Ce devine criticul tanar? Sub masca evitarii superficialitatii, sub zambetul arogant (dar abia), se ascunde un individ tern. Si, cu siguranta, pentru evolutia esentiala a literaturii, irelevant. Ce au uitat tinerii critici? Cativa vor fi surprinsi de ceea ce voi spune aici: lectia optzecista. Lectia de atitudine, de viziune si indrazneala a tinerilor optzecisti din acei primi ani. Capacitatea de a aduce in teritoriul critic romanesc, intepenit in metode si perspective rigide, oficializate, o schimbare agresiva de orizont si de stil. Sigur, unii optzecisti s-au intors apoi la armele traditionale (din acelasi vesnic motiv al prevenirii oricaror rasturnari venite din partea noilor generatii), iar atitudinea s-a stins. Conteaza insa ca au produs cea mai profunda si seducatoare rasturnare critica din literatura noastra postbelica, printr-o inlocuire a celor trei nostalgii expuse aici cu o viziune istoriala si creativa a perspectivelor critice. Cheia unei critici puternice este capacitatea ei de a rezista tentatiilor simple ale metodelor rigide, academismului de parada sau nostalgiei obiectivitatii. Este actul umil de a recunoaste cartile care schimba, nu de a te rezuma la cele care confirma. Suna simplu. Dar a sesiza diferenta creativa cere o critica tanara pe care acum nu o avem sau nu stim – inca – sa o recunoastem.