Ciudata istorie: sa faci cu multa dreptate o mare nedreptate! Cu acest gand am inchis cartea lui Adrian Majuru despre mahalaua bucuresteana*. O carte documentata solid, cu buna priza la cele socio-edilitar-administrative, dar indiferenta la emotional si psiho-artistic. O carte unilaterala despre un fenomen multivalent. O lectura monocroma si tezista, absolutizand o lume harazita relativului, cu o tema forfotind de contraste si o istorie caracterizata tocmai prin varietate si policromie.
Nu zic nu, este nevoie de lecturi demitizante (eu unul am scris cu participare despre cartile lui Lucian Boia, de exemplu), trebuie luptat cu prejudecatile, cu efectele propagandei comuniste, cu tabuurile, idilismul, festivismul si fetisismul in istorie. De buna seama ca, dupa decenii de absolutism, o cura de relativizare in toate cele este arhinecesara. Dar fara a uita alfabetul meseriei analitice, care impune osmoza contrariilor, ascensiunea subiectului de pe ambii versanti.
Inzestrat cu un modern instrumentar “laparoscopic”, Adrian Majuru cauta exclusiv tumorile, detecteaza la fix tesutul malign si nu vede in mahala decat sordidul, fetidul, pestilentialul, patologicul, morbidul. Nimic din fabuloasa istorie literara a subiectului, nimic din libertatea, senzualismul, armonia comunitara cu legi specifice, coduri si cutume de-o paradoxala strictete, de nu chiar noblete, in esentele ei. Numai mizerie, numai delincventa, saracie, prostitutie, numai noroaiele, gunoaiele si puroaiele, numai tigania si marlania, bolile si dementa, pe scurt: numai pivnita, nu si ferestrele, usa, veranda si acoperisul! Numai duhorile subteranului, nu si gradinile.
Nu mai departe decat saptamana trecuta comentam aici evocarea mahalalei in doua dintre confesiunile cuprinse in al treilea volum de Antememorii editate la Fundatia Pro, publicate initial in Ziarul de duminica. Pentru Andrei Blaier, ca si pentru o lunga serie de scriitori si artisti romani “mahalaua a fost leaganul copilariei mele. Obisnuiam sa-i spunem Raiul”, numeste el Colentina, locul care nu a fost altceva nici pentru Mircea Cartarescu. Iar Iosif Naghiu este si mai explicit: “As putea povesti indelung despre pitorescul mahalalei de atunci – unde traiau in comun muncitori, intelectuali, tarani dezradacinati si o intreaga fauna dubioasa de suti, pesti, hoti de cai (…). Mahalaua avea cultura ei primitiva si proprie, in care socializarea si desocializarea se faceau prin biserici, scoli, cinematografe, saloane de dans, carciumi, frizerii, ba chiar si prin cimitire si la inmormantari”. Cuvinte ce rezuma perfect temele si subtemele din trei secole si mai bine de pitoresc si nostalgie, care imbiba cu indicibila savoare barierele Bucurestilor, cotloanele “curtilor cu miracole”, tot ce tine de acea lume ex-centrica unde, sa nu uitam, Pirgu era dublat de Pantazi, Pasadia… si nu numai!
Demersul lui Adrian Majuru (n. 1968, licentiat in istorie, 1997, cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti, muzeograf coordonator la Muzeul de arta populara “Dr. Nicolae Minovici”) iti aduce aminte de cei care au confundat si confunda lumea din “D’ale carnavalului” cu cea din “O noapte furtunoasa” si “O scrisoare pierduta”.
Bun. O sa ziceti ca prea este inalt si paduros muntele literaturii care face euforic encomionul delirant al mahalalei bucurestene, pentru ca luciditatea postmodernitatii sa nu taie si sa nu arda fara crutare. Sunt gata sa accept. In definitiv, sa vina altcineva si sa reia traseul bibliografic, spre varf, de dincolo, de pe versantul luminos, condimentat, parfumat si galgaind de seve, al Subiectului. Iar un al treilea sa opteze pentru demersul comparatist si sa puna alaturi de Dudestii, Cutaridele si Ferentarii nostri Bronx-urile altora, banlieu-urile Parisului s.a.m.d., dat fiind ca fiecare metropola cu ceva istorie isi are bulevardele si vagaunile ei cu cersetorimea, luxul si pegra, zgarie norii, bidonvillle-urile si HLM-urile sale. Altminteri, asa cum se etaleaza apocalipticul dambovitean de aici, rezulta ca, o data mai mult, “ca la noi, la nimenea”. Pai nu-i pacat?
Acuma, ca mi-am varsat focul preliminar, sa venim la litera cartii istoricului Adrian Majuru si sa spunem din capul locului ca este o carte de citit cu tot folosul de oricare pasionat intru Hilariopolis, fie tanar, crud si ferit de nostalgii, fie harsit intru caftanirea mateina. Saptamana viitoare vom vedea ce si cum alege autorul din trecutul mahalalelor bucurestene spre a da pilda prezentului. Prezent care este descris astfel: “Mizeria si saracia continua sa fie in Romania constante istorice pentru o periferie prezenta pretutindeni. Daca, la marginea orasului, o masa eterogena vegeteaza uzand de mijloace de trai putine si insalubre, la varful societatii mizeria si saracia au fost transferate asupra altor realitati, precum incultura si ignoranta. La randul lor, aceste doua repere sunt creatoare de mizerie si saracie pentru intreaga piramida sociala. Cercul se inchide astfel pe conturul unei societati ce se poate narui in sine, inapta sa-si construiasca vreo perspectiva de redresare”.
*) Adrian Majuru, Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existenta, Editura Compania, 246 pag.