Eugenio Padorno (Barcelona, 1943), a cǎrui familie s-a stabilit în insula Gran Canaria la puțin timp dupǎ nașterea poetului, este doctor în filologie. A lucrat ca profesor de limbǎ și literaturǎ spaniolǎ la liceu, ca lector de spaniolǎ la Paris (1983-1988) și ca profesor titular de teoria literaturii la Universitatea din Las Palmas de Gran Canaria pânǎ la pensionare, în 2009. Este membru al Academiei Canariene a Limbii.
A debutat în 1962, cu poeme, articole și recenzii în ziare și
reviste din Canare. A condus suplimentul cultural Cartel de las
Letras y las Artes del Diario de Las Palmas și a fondat diverse
colecții de poezie, printre care “Mafasca”, “Mafasca para
Bibliófilos”, “Pasos sobre el Mar”, “Cuadernos del Sendereador”. A
fost directorul revistei Philologica Canariensia a Facultǎții de
Filologie a Universitǎții din Las Palmas de Gran Canaria și, în
prezent, este directorul colecției “Nueva Biblioteca
Canaria”.
Între publicațiile sale, amintim volumele de poezie Para decir en
abril (Pentru a fi spuse în aprilie, 1965), Metamorfosis (1969 și
1980), Comedia (1977), Borrador (Schițǎ, 1984), Septenario
(Septenar, 1985), Teoría de una experiencia (Teoria unei
experiențe, 1989), Quarteto (Cvartet, 1991), Diálogo del poeta y su
mar (Dialog între poet și marea sa, 1992 și 1998), Paseo antes de
la tormenta (Plimbare înainte de furtunǎ, 1996), Memoria poética
(1998), Para una fogata Pentru un foc, 2000), Entre el lugar y más
allá (‘Între loc și dincolo, 2005), Cuadernos de apuntes y esbozos
poéticos del destemplado Palinuro atlántico (Caietele de notițe și
ciorne poetice ale nechibzuitului Palinur atlantic, 2005), La
echazón (Aruncarea, 2010), precum și o extinsǎ operǎ eseisticǎ pe
teme poetice, plastice și filozofice.
A fost tradus în mai multe limbi, printre care francezǎ, italianǎ,
germanǎ și englezǎ.
Eugenio Padorno este un rafinat orfevru al cuvântului, care
cizeleazǎ delicate giuvaieruri pentru sofisticați sibariți ai
spiritului. Universul sǎu poetic este determinat în mod evident de
ocean și de insularitate. Condiția de insular, asumarea acesteia în
mod conștient și dialogul permanent cu propria sa condiție este una
dintre coordonatele fundamentale ale creației padorniene. Ceea ce
implicǎ o permanentǎ legǎturǎ cu marea, descoperitǎ printr-un soi
de comuniune cu existența trǎitǎ prin mijlocirea misterului
limbajului, a revelației magice a transparenței sale, care permite
sǎ se nascǎ miracolul poeziei: “Niciodatǎ marea nu a acceptat sǎ
dialogheze cu mine; pânǎ atunci marea fusese doar marea, și acum
îmi dǎruia, printre adormiții mei tovarǎși, taina de a rosti și de
a fi rostit. Noua mea privire și simțire urmǎreau ritmul sângelui
în ritmul marin, și geneza cuvântului iminent și a urmei sale de
tremur ilizibil s-a acomodat tensionǎrii și detensionǎrii sale”,
mǎrturisește poetul. Tensionare și detensionare, dialog
neliniștitor, stare privilegiatǎ de permanentǎ incertitudine,
“fixitate schimbǎtoare” care îi permite sǎ ajungǎ dincolo de
aparențe, sǎ contemple misterul existenței și sǎ-l dezvǎluie cu
ajutorul limbajului. A exista prin limbaj, prin poeme, a exista
scriind e “[…] o întreprindere care, în sens esențial, este
determinatǎ de aspectul finit al condiției noastre […]” (“Figurǎ
viitoare. Fereastrǎ spre palmieri”, din ciclul “Școalǎ în fața
mǎrii”).
Critica literarǎ a etichetat uneori, cu o anumită dozǎ de
superficialitate, opera poeticǎ a lui Padorno ca “ermeticǎ”. E
neîndoios cǎ poezia sa nu face concesii facile unor modele care ar
putea ușura cititorului înțelegerea textului. E neîndoios cǎ
Padorno scrie pentru o elitǎ, nu pentru marele public. Dar e
de-ajuns sǎ încerci sǎ descifrezi câteva dintre cheile sale, și
versurile se deschid în fața privirii surprinse și se lasǎ citite
și înțelese, întru totala delectare a cititorului. Ceea ce ar
trebui sa facǎ orice lector cu orice operǎ literarǎ; sǎ încerce sǎ
renunțe la poziția de receptor pasiv și sǎ o interpreteze, sǎ facǎ
o lecturǎ interactivǎ, care sǎ-i permitǎ sǎ confere sens textului
și, ajuns la acest punct, sǎ se bucure de ea plenar. Pe de altǎ
parte, din punctul nostru de vedere, destinul creatorului este sǎ
încerce sǎ eleveze spiritul publicului cititor, sǎ îl educe, nu sǎ
simplifice în mod deliberat opera sa cu unicul scop de a capta
bunǎvoința tuturor. Este ceea ce au fǎcut, cu riscul de a fi
respinși sau disprețuiți, cel puțin în timpul vieții, toți marii
poeți și prozatori.
“Sǎlǎșuim pe țǎrmul mǎrii și vântul ne aduce și ne duce de acolo
pânǎ aici” este epigraful unuia dintre ultimele volume de poezie
ale lui Eugenio Padorno, Caietele de notițe și ciorne poetice ale
nechibzuitului Palinur atlantic. Una dintre ideile-cheie ale
creației sale este “contemplarea și dialogul cu celǎlalt, cu
propria imagine multiplicatǎ în succesive chipuri (trupuri,
glasuri) în care reușim sǎ ne recunoaștem”, subliniazǎ Jorge
Rodríguez Padrón, exeget al operei lui Padorno. Și heteronimele îi
permit creatorului sǎ adopte diferite personalitǎți și puncte de
vedere ca reflectǎri ale aceleiași concepții, unitarǎ în
complexitatea și diversitatea sa, unitate în diversitate și
diversitate în unitate, pe care se bazeazǎ poezia. “Poeticǎ maturǎ
[…] ca o unitate în cercuri concentrice; o excentricǎ gestație ce
se extinde și continuǎ mereu, asemeni mișcǎrii produse de o piatrǎ
ce sfâșie calmul eleșteului. Cercuri, cicluri, ce se vor repeta pe
ele însele, dar care, când se succed, se transformǎ, provocând o
lecturǎ progresivǎ, la rândul ei, schimbǎtoare.” Poeticǎ ce pune în
evidențǎ convingerea lui Padorno cǎ ceea ce se numește creație
literarǎ nu poate respecta formule și stereotipuri și cǎ pentru a
exista trebuie sǎ se alimenteze cu propriile neliniști. “Legat de
subiectul meu așa cum sunt legat de propria-mi caligrafie, de
profunda fixitate a trǎsǎturilor ei, vǎd, în sinuozitǎțile,
urcușurile și prǎbușirile liniei, programul pe care îl ignor, al
unicei idei”, afirmǎ poetul.
De ce Palinur, între mulțimea de heteronime posibile? Rǎspunde la
aceastǎ întrebare chiar poetul, într-o “Notǎ” la sfârșitul cǎrții.
Pentru cǎ este un “personaj care, ucis de oameni ai mǎrii, a nǎzuit
la germinarea destinului sǎu; într-un eseu, i-am atribuit calitatea
de simbol, predicabil al poeziei canariene”. Palinur, cârmaciul
corǎbiei lui Enea, obosit sau vrǎjit de “[…] recele/ Și mutul
jǎratec al artificiilor/ De stele […]”, în versiunea poeticǎ a
lui Eugenio Padorno (“Cuvinte ce se fǎuresc dintr-un ceas de
noapte, sub bolta de tǎcere prea aprinsǎ”), a dormit la cârmǎ și a
cǎzut în mare. Valurile l-au purtat pe un țǎrm necunoscut (Italia),
ai cǎrui locuitori l-au ucis. Când sibila din Cumae îl ajutǎ pe
Enea sǎ coboare în Infern ca sǎ stea de vorbǎ cu tatǎl sǎu Anchise,
eroul se întâlnește și cu Palinur. Acesta și toți tovarǎșii de
cǎlǎtorie ai lui Enea erau sortiți sǎ caute noi pǎmânturi și sǎ
ridice noi cetǎți, sǎ creeze noi popoare, dupǎ distrugerea Troiei.
Pe acestǎ legendǎ se întemeiazǎ credința în miticele origini
troiene ale vechilor familii romane, Sergia, Memmia, Cluentia și,
mai ales, Iulia, care considera cǎ descinde din Afrodita, mama lui
Enea si bunica lui Ascanio, fiul lui Enea.
“Nechibzuitul” cârmaci Palinur padornianul este, evident, o
metaforǎ folositǎ de poet ca sǎ se identifice, cu o buna dozǎ de
ironie, cu timonierul troian și sǎ imagineze o serie de variațiuni
libere pe aceastǎ temǎ. Totodatǎ, prezența personajului virgilian
îi permite sǎ stabileascǎ o legǎturǎ, dintr-o perspectivǎ
personalǎ, între canarieni și eroii antici, introducând astfel, cu
finețe, insularitatea, canarietatea în mitologia universalǎ, fidel
ideeii sale cǎ “toatǎ cultura este martora propriei sale concepții
privind universalul, unicul limbaj care îi permite sǎ stabileascǎ
un dialog cu cultura celorlalte popoare”. Canarietatea nu este
anecdota costumbristǎ a existenței marcatǎ de atonie; ci rezultatul
dorului sau al inventǎrii trecutului și a negǎrii sale. De aceea,
cosmpolitismul culturii canariene “nu este o adǎugire la ceea ce
este universal; este, dintotdeauna, o diferențǎ integratǎ în suma
totalǎ reprezentatǎ de universal”.
Poemul “Cuvinte ce se fǎuresc dintr-un ceas de noapte, sub bolta de
tǎcere prea aprinsǎ”, cu care se deschide volumul, ascunde, dupǎ
pǎrerea noastrǎ, cheia de lecturǎ a celorlalte texte, cum, în
realitate, avertizeazǎ și creatorul în “Nota” finalǎ. În paginile
volumului îl întâlnim pe poet dormitând “Într-un balcon suspendat/
Peste recifuri”, când “Lumina unei mercurice/ Raze de lunǎ,
asemenea/ Acului unui gramofon,/ Strǎbǎtea negrele/ Cercuri ale
plǎcii/ Mǎrii, […]”. Mai departe, creatorul se sprijinǎ cu
coatele “[…] pe succesiva laminare a mǎrii, […]” și vrea “[…]
sǎ reținǎ aceste semne ce se combinǎ la nesfârșit/ Unde la pândǎ
stǎ doar multiplicatul glas indescifrabil”, într-o aparentǎ
cǎlǎtorie, pentru cǎ “De-abia ne mișcǎm, dar insula consimte
impresia cǎlǎtoriei,/ Reflectatǎ în norii care trec” (“Lespezi de
casǎ strǎbǎtutǎ. Nota 1”). Și se recunoaște “unic și singur […]
în lespezi în derivǎ”, când navigheazǎ de-a lungul țǎrmului
(“Lespezi de casǎ strǎbǎtutǎ. În strania dimineațǎ invernalǎ”).
Poetul identificǎ lespezile cu “piatra vulcanicǎ capabilǎ sǎ
producǎ sunete”, adicǎ versuri ce ne permit sǎ descoperim unele
puncte de referințǎ în itinerariul poetic al lui Padorno, înțeles
ca un misterios și permanent voiaj inițiatic, întrepǎtrundere
totalǎ între viațǎ și limbaj, generatoare a magiei versului:
“Niciodatǎ n-am tǎcut destul, nu am cuprins întreaga tǎcere
necesarǎ, ca sǎ se poatǎ auzi rǎcnetul fiarei ce zace în scriiturǎ”
(“O voi spune cu cea mai suavǎ, delicatǎ metaforǎ”).
Poetul crede în valorile spirituale și în nemurirea lor: “Dacǎ nu
în carne, atât de vrǎjitǎ de doruri, cred în învierea spiritului,
și mǎ pot consola cu nemurirea sa” (“Vinerea Mare”). Crede în
familie, în prieteni și mai ales în iubire, în fata iubitǎ din
poemele sale “[…] în aceastǎ searǎ de ani a rǎtǎcit cu fata ce îl
aștepta în poem pe faleza adâncului acvariu, unde se ivesc insule
ne vizibile […]” (“Albareda, 42”). Aceeași fatǎ cu care îl
întâlnim acum pe poetul matur: “[…] Rǎmǎsesem cu straiele/ De
luminǎ și salpetru/ Lipite de pielea bronzatǎ/ În acel sfârșit de
august […]”, convins cǎ iubirea lui “[…] o datǎ a fǎcut/ Mai
puternicǎ natura,/ Mai înainte ca în ambra/ Penumbrei sǎ fim/ Un
fragment de eternitate/ Rǎmas pe pǎmânt” (“Fragment de
eternitate”).
Perenitatea și temporalitatea, moartea și nemurirea îl fac pe
Padorno sǎ reflecteze asupra condiției umane a poetului, iminenta
stingere generalǎ a univesului, soluția jocului abstrus sau a
propriei sale creații poetice.
Din punct de vedere formal, dincolo de meditațiile de fond ale
creatorului, volumul Caietele de notițe și ciorne poetice… este
un experiment literar care continuǎ încercarea inițiatǎ în Septenar
(1985) “de a face sǎ disparǎ hotarele dintre vers și prozǎ
(“Notǎ”), materializarea unui crez cǎruia poetul i-a fost fidel
de-a lungul întregului sǎu itinerar poetic: concepția creatorului
despre poezie trebuie sǎ se schimbe permanent, “dincolo de orice
profesionalism în literaturǎ”. Aceeași experiență se reflectǎ, mai
elaboratǎ și perfecționatǎ, dupǎ pǎrerea noastrǎ, în ultimul volum
publicat pânǎ acum de Eugenio Padorno, Aruncarea (2010).
Prin multiplicitatea glasurilor și a chipurilor, condiția sa de
insular, comuniunea cu marea, fuziunea între canarietate și
universalitate, starea privilegiatǎ a permanentei incertitudini,
schimbarea necesarǎ și capacitatea de a ilumina fața ascunsǎ a
lucrurilor cu ajutorul revelației magice, proprie operei literare,
Eugenio Padorno a ajuns sǎ facǎ parte, prin merite proprii, din
ilustra familie a creatorilor autentici.
Eugenio Padorno
Meditația vâslașului
IDEEA
Ce poate
Fi rostitǎ
Dar pe care o vedem
Mișcându-se
De acolo pânǎ aici
În acest aici al
unui spațiu interior.
Ca tine și
Ca mine, în
Barcǎ, vâslind printre
Stânci,
Încǎ înǎuntrul
Luminii,
Mǎ auzi?,
Chiar și când lumina
Însǎși nu
Este vizibilǎ.
Veghea
AM ajuns sǎ cunosc avantajele
Insomniei, ale rǎbdǎrii
Și ale lentorii.
În aceastǎ pândǎ mi-am trecut viața.
Aștept cuvintele, atârn
De un fir de sens,
Într-un ungher al africanului
Infern atlantic.
Nu conteazǎ de câte ori îmi repet
Cǎ sunt liber… Niciodatǎ nu voi putea scǎpa
De întrebǎrile acestei Lumini.
Poveste de iarnǎ
DACĂ aș aduna cuvinte ca “vifornițǎ”, “ren”, “zǎpadǎ”,
“întuneric”… Și mai ales dacǎ aș adǎuga cǎ am fost vǎzut din
cealaltǎ parte a ferestrei, în rama unui oval de chiciurǎ în
aceastǎ zi de dinaintea începutului unei ierni (reprezentatǎ doar
de o orografie de hârtie, cu mușchi, fǎinǎ și staniol), nu le-aș
duce dorul tuturor celor ce știu cum prinde rǎdǎcini inima în
nisipurile unui Istm?
A mǎ afla în miezul acestei dupǎ-mese africane este ca și cum aș
sta la cǎldura unei sobe într-o casǎ, privind dintr-un înǎuntru
nemǎrginit jocul liber al unei nostalgii ce n-a avut niciodatǎ
origini. Cu toate acestea, în vârf, ce gheațǎ, ce vifornițǎ, a tot
ceea ce am trǎit.
La margine
APROAPE totul a trecut
Și acest aproape tot al acestui
Trecut era
Viața.
A locui în clipa
Minunii
A fost doar
Mângâierea
Acțiunii unei muzici
Ce topește tot
Zbuciumul
În lumina cǎrnii.
Ca din nou
Sǎ ne gǎsim
Expulzați spre exterior,
Cu firul tramei
În mâna unui vis.
Din volumul La echazón (Aruncarea, 2010). Traducere din limba spaniolǎ de Dan Munteanu Colan