GEORGESCU-COSMOVICI Adriana (n. 23 iul. 1920, București – d. 29 oct. 2005, Londra). Deținut politic, memorialistă. A urmat cursurile Colegiului “I.H. Rădulescu” din București (1939) și pe cele ale Facultății de Drept din cadrul Universității din București (1944). Secretar particular al primului ministru, gen. Nicolae Rădescu (3 dec. 1944-5 mart. 1945), a fost arestată în iul. 1945, sub acuzația că ar fi membră a unei organizații teroriste (grupul Tinerilor Liberali). Conform afirmațiilor Monicăi Lovinescu, G.-C. a fost torturată și “violată de gardieni în serie și închisă cu prostituate”. Denis Deletant o citează, subliniind atrocitățile la care a fost supusă: “au bătut-o în mod repetat cu un săculeț de piele umplut cu nisip, au izbit-o cu capul de perete și au lovit-o peste față și bărbie până când i-au rămas doar șase dinți pe maxilarul inferior”. A fost condamnată la 4 ani închisoare corecțională “pentru faptul de uneltiri contra ordinei sociale”, dar grațiată de regele Mihai în apr. 1947. A părăsit, clandestin, România la 2 aug. 1948, stabilindu-se în Franța. Aici a lucrat la redacția ziarului “Uniunea Română” (1949-51) și s-a implicat în procesele politice anticomuniste de la Paris (1952) și Berna (1955). După căsătoria cu ofițerul Frank Lorimer Westwater a primit cetățenia britanică (1961). A fost corespondent acreditat al Națiunilor Unite la Radio Paris, secția română (1951-52), corespondent la Radio Europa Liberă (1952-57, 1965-67), corespondent la Radio BBC, secția română. În 1951 a publicat “Au commencement était la fin”, în traducerea Monicăi Lovinescu (trad. rom. “La început era sfârșitul”), “o densă istorie trăită a perioadei de la 23 aug. 1944 până în 1948, când opoziția e complet lichidată și întrega putere încape în mâinile comuniștilor. (…) Dar ceea ce accentuează ea în chip deosebit este tactica diversionistă a comuniștilor, servilismul față de Moscova, utilizarea calomniilor celor mai josnice și nu în cele din urmă, a torturii și a crimei” (Al. Săndulescu). Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc a organizat, post mortem, în 2006, o dezbatere comemorativă dedicată ei.

GOLESCU Maria (n. 1897, București – d. 1987, Eastbourne, Marea Britanie). Feministă, deținut politic. Descendentă a unei familii românești de renume, fiica Zoei Golescu, a urmat clasele primare și liceale cu profesori particulari, iar pe cele universitare la Universitatea din București, cu istorici de prestigiu ca Vasile Pârvan și Dimitrie Onciul. Prietenă cu membrii familiei regale, devine o fină observatoare a vieții politice din România interbelică, având un talent deosebit în schițarea unor portrete ale oamenilor politici, descrierea unor întruniri politice sau culturale, conferințe, printre care și întrunirea feministă de la Fundația Carol din 1920, una dintre primele de acest fel din România. Arestată în 1949, este judecată împreună cu un lot de 27 personalități, printre care Nicolae Mavrocordat, Radu Cioculescu, Ștefan Nenițescu, Magdalena Cancicov și N. Iuca, și condamnată la 14 ani de închisoare. Este închisă împreună cu Maria Antonescu, Arlette Coposu, Liuba ­Chișinevschi, Constanța ­Crăciun, Tinca Stoica, Elisabeta ­Rizea, Niculina Mihalache, soția liderului țărănist Ion Mihalache, soții de miniștri, avocate, doctorițe și călugărițe. Eliberată în 1961, părăsește țara cu ajutor britanic, împreună cu mama ei, Zoe Golescu, după ce, conform relatărilor gen. Pacepa, au fost plătiți 4.200 dolari statului român. A trăit până la sfârșitul vieții la Eastbourne, în Marea Britanie.

HUDIȚĂ-BERINDEI Ioana șRuxandra Genovevaț (n. 31 oct. 1922, Paris, Franța – d. 9 sept. 2008, București). Deținut politic. Fiica istoricului și omului politic țărănist Ioan Hudiță (1896-1982) și a Emiliei (născută Popa), licențiată magna cum laude în Istorie la Universitatea din București, a avut un destin care “a cunoscut culmi și abisuri ca o poveste” (Lavinia Betea). Născută la Paris, unde studiau părinții ei, H.-B. s-a căsătorit în 16 febr. 1945 cu istoricul (actualul academician) Dan Berindei, urmașul unei familii boierești cu rădăcini liberale, nunta lor fiind considerată ultimul eveniment monden al protipendadei bucureștene. Aici se întâlnesc fruntașii celor mai importante partide: “În 18 februarie, duminica, la Domnița Bălașa: acolo a fost ultima clipă în care toate partidele s-au întîlnit în biserică. Adică era Lupu, erau socialiștii, era Victor Papacostea. Era Titel Petrescu. Constantinescu-Iași, comuniștii. Era Iuliu Maniu, care a venit tîrziu și s-a așezat pe trena mea…”, își amintește H.-B., iar nașul mare, istoricul și politicianul Gheorghe Brătianu, îi spune socrului mic (care era ministru al Agriculturii): “în momentul acesta, cu fiica dumitale, se unește Partidul Liberal cu Partidul Țărănesc”. După întemnițarea tatălui ei (1947), în aug. 1950 H.-B., însărcinată și cu un copil de doi ani, este arestată împreună cu alți 22 de membri ai familiilor Hudiță și Berindei, printre care și mama sa. Motivul arestării anunțat de anchetatori era faptul că dusese un bilețel la un cunoscut al tatălui său. Este întemnițată mai întâi la Ministerul de Interne, apoi la Jilava, Văcărești (unde, pe 12 apr. 1951, a născut-o pe fiica sa, Ruxandra) și Mislea. “Jilava, Văcărești, Mislea și iar Văcărești – mamă și copil în închisoare, în alte celule și închisori fiind toți bunicii fetiței, unchi, veri și mătuși…” (Lavinia Betea). A născut într-un loc amenajat în paraclisul fostei Mănăstiri Văcărești: “Eram cu multe deținute și bolnave. Care, trebuie să spun, au fost foarte drăguțe cu mine. Trebuie să spun asta. Dacă Ruxandra plângea, nu se supărau. Ele săreau s-o legene, s-o plimbe… Cum plângea, săreau: «Lasă-mă pe mine să văd ce are»” (H.-B.). Este eliberată la 18 febr. 1953, dar mai primește doi ani de domiciliu forțat. Cu acest stigmat de deținut politic, H.-B. are mari probleme în găsirea unui loc de muncă. Este trimisă la “munca de jos”, muncitoare la Cooperativa “Arta Lemnului” din București, apoi obține un post de secretară la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” din București, unde a rămas 16 ani până la pensionare. “Povestea Ioanei B. despre experiența sa amară de mamă în închisoare e totodată coșmar și odă închinată milei și solidarității dintre nefericiții obligați la condiții-limită, fără vină”, este amplu relatată în lucrarea Am făcut Jilava în pantofi de vară. Convorbiri cu Lavinia Betea (2006). “Când am insomnii, fug cu gândul în trecut, la minunata copilărie, fie la Zorleni fie la Bogdănești, și într-un târziu adorm cu lacrimile în urechi.” A fost înmormântată la 11 sept. 2008 la Cimitirul Bellu.

PĂTRĂȘCANU Elena (n. 12 apr. 1914, Cernăuți, Bucovina – d. 5 mai 2000, București). Scenografă, deținut politic. Pe numele adevărat Hertha Schwamen, a studiat scenografia la Viena, devenind arhitect-scenograf. S-a căsătorit cu liderul comunist Lucrețiu Pătrășcanu în 1939. Activistă la Secția de Agitație și Propagandă a organizației PCR, filiala București, membră a Consiliului consultativ de pe lângă Ministerul Propagandei, lider al grupării artistice din Uniunea Patrioților, P. este arestată la 28 apr. 1948 și acuzată de “complicitate la distrugerea P.C.R și a țării”, după arestarea soțului ei. Presiunea fizică și psihică exercitată asupra ei în timpul anchetei s-a soldat cu mărturisirea faptului că soțul ei nu credea în vinovăția grupului sovietic format din Grigori Zinoviev, Lev Borisovici Kamenev și Nikolai Ivanovici Buharin, condamnați de liderul sovietic I.V. Stalin, ceea ce în subsidiar însemna că soția a ajutat la demascarea “trădătorului”. După executarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, a fost condamnată, în apr. 1954, la 14 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică și confiscarea bunurilor, iar prin decretul de grațiere din 26 mart. 1956 este eliberată și înștiințată despre moartea soțului său în închisoare. Reevaluarea procesului Pătrășcanu în 1968 i-a asigurat reabilitarea. Este una dintre fondatoarele primului teatru de marionete, Teatrul Țăndărică din București, de care s-a îngrijit până la arestarea sa. S-a recăsătorit cu Yannis Veakis, regizor de teatru (comunist grec refugiat în România). Ascensiunea și decăderea politică a P. au fost strict legate de parcursul sinuos al carierei lui Lucrețiu Pătrășcanu.

PILLAT-BRATEȘ Maria (n. 25 iul. 1892, București – d. 5 iun. 1975, București). Artist plastic, deținut politic. Fiica fruntașului liberal Ion Procopie-Dumitrescu, deputat și primar al Bucureștiului (1877-78, 1901), și a Ecaterinei (născută Niculici). După studii primare și secundare în particular, ia lecții de desen și pictură cu artiștii Costin Petrescu și Jean Al. Steriadi. Se căsătorește cu poetul Ion Pillat (1891-1945) în 1915. Debutează în 1914, la Salonul Tinerimii Artistice, folosind pseudonimul I. Brateș (numele unui afluent al Prutului), lucrările ei fiind premiate. Expune în țară alături de mari artiști, printre care Nicolae Grigorescu,Theodor Pallady, Corneliu Baba, Gh. Pătrașcu ș.a., dar și la Paris, Londra și Chicago, lucrările ei fiind apreciate de critici ca O.W. Cizek, G. Oprescu și Petru Comarnescu. A creat portrete (Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Maria Filotti, Cella Delavrancea etc.), acuarelă și grafică de carte. În 1946 a editat un volum omagial despre Ion Pillat. În 1949 a fost arestată și închisă la Botoșani, apoi primește cinci ani de domiciliu forțat la Miercurea Ciuc (1949-54), fiind exclusă din rândul artiștilor, nemaiputând organiza nicio expoziție în timpul vieții. Revenirea în peisajul artei românești are loc postum, în 2003, în expoziția “Doamnele artelor frumoase românești afirmate interbelic”, precum și în retrospectivele din 2006 și 2007. În 2006, sub îngrijirea nepoatei sale, Monica ­Pillat, apare albumul Pictură și reverie, cuprinzând peste 140 de planșe ale artistei. Vorbind despre creația ei, G. Oprescu afirma: “Trebuie să observ de la început că ceva din parfumul subtil al unui Pallady mi se pare plutind în câteva opere… Cele mai multe au însă o vigoare, un relief, o exactitate admirabile”.

Din volumul Enciclopedia personalităților feminine din România, în pregătire la Editura Meronia