Un nou demers al Editurii Meronia, specializată cu precădere în promovarea literaturii enciclopedice, aduce în atenția publicului, avizat sau nu în domeniul istoriei, o lucrare care tratează intersectările unor personalități străine cu istoria românilor. Personalități străine în istoria românilor. Dicționar biografic este un volum colectiv și încearcă să răspundă la câteva întrebări: cine? cât? când? și cum? au influențat oficialii străini destinul istoric al românilor. Dicționarul cuprinde peste 250 de personalități străine, monarhi, șefi de stat, comandanți militari, diplomați, secretari particulari ai domnilor români, care au influențat istoria românilor din Antichitate până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Criteriul de selecție l-a constituit prezența nemijlocită pe sol românesc, fie ea și episodiă, a tuturor personalităților incluse în dicționar și implicarea lor directă în deciziile politice, militare sau diplomatice ale acestui spațiu.
Unii principi, regi, sultani, împărați, comandanți militari s-au acoperit de glorie sau de rușine în confruntările cu românii. Diplomații marilor puteri au reprezentat uneletele prin care acestea și-au impus interesele în spațiul românesc. Unii s-au atașat de aceste locuri și de firea caldă și ospitalieră a românilor, alții au pus în practică cu detașare, sau exces de zel, în anumite situații, sugestiile sau ordinele primite de la superiorii lor.Sub coordonarea lui Ion Stănel, colectivul de autori care au lucrat și la alte dicționare ale editurii (cităm Dicționar biografic de istorie a României, România după 1989. Enciclopedie de istorie sau Superlativele României), au trebuit să facă față unor dificultăți inerente în cazul unei activități de pionerat. Aceștia sunt: Alexandru Valentin Ștefănescu, Vasile Mărculeț, George Marcu, Gherghina Boda, Mirică Vrînceanu, Valentina Bilcea și Stan Stoica.
Dicționarul poate constitui un util instrument de lucru pentru cercetători, studenți, elevi, dar și o lectură plăcută și interesantă pentru orice pasionat de istorie, sau pentru oricine dorește să vadă cum au influențat străinii istoria românilor.
Sultani care au condus expediții în spațiul românesc
Secolele XIV-XVII au fost presărate cu nenumărate conflicte ale voievozilor români cu otomanii. De cele mai multe ori confruntările erau conduse de mari comandanți militari otomani, dar au existat situații când înșiși sultanii s-au aflat la comanda trupelor otomane în incursiuni în Țara Românească, Moldova sau Transilvania.
BAIAZID I / Bayazît / Bayezît (“Yldîrîm” – Fulgerul) (n. c. 1354 sau 1360, Bursa, Imp. Otoman – m. 8 mart. 1403, Akșeir, Imp. Otoman). Sultan otoman (28 iun. 1389-28 iul. 1402). B. a fost sultanul otoman care a inaugurat epoca marilor confruntări militare munteano-otomane. În 1391, ca răspuns la acțiunile ostile inițiate de Mircea cel Bătrân (scoaterea Dobrogei de sub stăpânire otomană în 1389-90 sau sprijinul acordat sârbilor), o oaste otomană, comandată de Firuz bey, trece Dunărea, devastând o parte însemnată a teritoriilor Țării Românești. Cucerirea țaratelor bulgare de Târnovo (1393) și Vidin (1396) transforma întregul curs al Dunării Inferioare în hotar între Țara Românească și Imp. Otoman. În vara anului 1393, cu prilejul campaniei împotriva Țaratului Bulgar de la Târnovo, Suleyman atacă și cucerește Silistra, masacrând garnizoana munteană. Riposta lui Mircea este imediată, domnul muntean atacând și nimicind bazele otomane de la sud de Dunăre până la Karinovasi (Karnobad), în S Munților Balcani. În toamna anului 1394, după unele păreri, sau în primăvara anului 1395, după altele, în fruntea unei puternice armate otomane, întărită cu contingentele vasalilor săi sârbi, despotul Ștefan Lazarevi&, și cnezii Konstantin Dejanovi& din Velbujd, Marko Kralevi& din Prilep și Konstantin Dragasevi&, B. pătrunde în Țara Românească. Inferior numeric, Mircea adoptă tactica hărțuirii armatei adverse, slăbind-o. Bătălia decisivă s-a dat pe Argeș, la “Rovine”, și s-a încheiat cu victoria lui Mircea (10 oct. 1394 sau 17 mai 1395), sultanul fiind silit să se retragă. Chiar dacă, după bătălia de la Rovine, Mircea a fost nevoit să împartă tronul cu Vlad I (1396-97), susținut de o grupare boierească și de poloni, el participă în fruntea unui contingent însemnat la cruciada din vara anului 1396, zdrobită de B. la Nicopole. Noi atacuri otomane sunt anihilate de domnul muntean între anii 1397 și 1400, succese care îl impun pe plan internațional ca singura personalitate capabilă să-i înfrunte pe turci cu rezultate favorabile. Capturarea lui B. la Ankara și moartea sa în captivitate, urmate de anarhia politică din Imp. Otoman, îi permit lui Mircea ca, timp de circa un deceniu, între 1403 și 1413, să se afirme ca arbitrul scenei politice din statul turc și din Balcani. (V.M.
BAIAZID II “cel Drept” (Baiazid Adlî) (n. dec. 1447/ian. 1448, Dimetoka, Imp. Otoman, azi în Grecia – 26 mai 1512, Sazli Dere, Imp. Otoman). Sultan al Imp. Otoman și calif al Islamului (21 mai 1481-24 apr. 1512). B. a fost cuceritorul Chiliei și al Cetății Albe (1484). Politica antiotomană dusă de Ștefan cel Mare (1457-1504), concretizată în schimbarea domnilor munteni supuși Porții și, mai ales, refuzul acestuia de a ceda cele două cetăți maritime, Chilia și Cetatea Albă, au dus la organizarea acestei ample expediții, singura pe care sultanul a condus-o personal. În prealabil, B. încheiase o pace pe cinci ani cu regele Ungariei, Matia Corvin (1458-90), lipsindu-l astfel pe domnul Moldovei de un eventual ajutor militar. Alături de sultan, oastea otomană este condusă de marele vizir Davud pașa, cei doi beylerbey, Iskender pașa (Rumelia) și Hersekzâde Ahmed pașa (Anatolia), și de comandantul flotei, Mesih Ahmed pașa. Alături de oștile proprii, B. a cerut și vasalilor săi, Vlad Călugărul (1481, 1482-95), domnul muntean (20 000 oșteni) și Mengli Ghirai I (1479-1515), hanul tătarilor crimeeni (50 000 oșteni), să i se alăture. Sosite la Dunărea de Jos (26 iun.), oștile otomane trec pe un pod de vase construit la Isaccea, iar flota (200 de vase) se împarte în două, o parte pătrunde pe brațul Chilia, cealaltă blochează ieșirea pe apă în fața Cetății Albe. Ștefan cel Mare retrage locuitorii din zonă spre munte și întărește cetățile. Trupele sunt plasate la Oblucița, în fața Isaccei, așteptând un eventual atac otoman. Sultanul dispune atacarea Chiliei, apărată de pârcălabii Ivașco și Maxim, pe care a supus-o asediului (5-14 iul. 1484). După ocuparea Chiliei (14 iul.), oștile otomane se îndreaptă spre Cetatea Albă. În drum se face joncțiunea cu trupele lui Mengli Ghirai. Cetatea, mult mai puternică și mai bine apărată, este supusă asediului pe uscat și pe apă (24 iul.-7 aug. 1484), sultanul dispunând “să scoată tunurile din corăbii, să le tragă și să le ducă asupra fortăreței, să le așeze din loc în loc, să dărâme fortăreața cu bombardele, să facă breșe în ziduri și, de asemenea, să întreprindă iureșuri” (cronicarul otoman Kivâmî), o tactică folosită de cele mai multe ori în atacurile asupra cetăților. Rezistența garnizoanei moldovene, coordonată de pârcălabii Gherman și Oană, a durat până când cei doi conducători au căzut. Pe 7 aug. cetatea a fost predată, locuitorii (aprox. 20 000 de oameni) nu au beneficiat de clemența cu care sultanul i-a tratat pe cei din Chilia, cei mai mulți au fost trimiși în robie. Din prada luată din Moldova, B. a construit, la Adrianopol, o geamie, un spital, o școală teologică, un imaret și a refăcut bazarul și clădirile distruse de un incendiu. După acest conflict, relațiile dintre Moldova și Poartă au fost reglementate prin încheierea unui tratat de pace și prin acceptarea plății tributului de către domnul Moldovei. La sfârșitul sec. XV, privirile sultanului sunt ațintite spre Transilvania, unde inițiază (Timișoara, Oradea, Orșova, Severin sau Sibiu) mai multe akin-uri (incursiuni de pradă). (G.M.)
MAHOMED II /Mehmed /Mohamed /Muhammad (n. 30 mart. 1432, Edirne / Adrianopol, Imp. Otoman – m. 3 mai 1481, Constantinopol, Imp. Otoman).
A fost considerat cel mai mare sultan otoman și adevăratul întemeietor al Imp. Otoman (1444-46 și 1451-81), domnind 32 de ani. M. a fost în conflict cu domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448; 1456-62; 1476-77) și cu domnul Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504). În 1456 a acordat un privilegiu comercial negustorilor din Cetatea Albă, care puteau veni cu corăbiile lor la Adrianopol, Constantinopol și Brusa. Organizarea asediului Belgradului (1456) avea să-l aducă față în față cu Iancu de Hunedoara. La 14 iul. 1456 s-a desfășurat o luptă câștigată de flota creștină organizată de Iancu. În zilele de 21-22 iul., M. a organizat un asalt general asupra orașului, respins de garnizoana care-l apăra. Iancu de Hunedoara a ripostat printr-un contraatac puternic, oastea otomană fiind pusă pe fugă. Biruința de la Belgrad a amânat pentru aproape 70 de ani expansiunea otomană asupra Europei Centrale. În același timp, acest moment a reprezentat cel mai mare succes din cariera militară a lui Iancu de Hunedoara. În vara anului 1462, M. a condus o campanie militară în Țara Românească, intenționând detronarea lui Vlad Țepeș. Domnul român a aplicat tactica “pământului pârjolit”, evitând confruntarea directă datorită decalajului de forțe, iar în noaptea dintre 16-17 iun. 1462 a organizat celebrul atac de noapte asupra taberei otomane. Cronicile au consemnat că “pierzând în acea noapte orice încredere în armata sa, sultanul a părăsit pe ascuns tabăra”, apoi s-a întors și a ordonat retragerea. În apropiere de Târgoviște a fost impresionat de “pădurea” de țepe văzută, declarând că “nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari” sau că, “dacă Vlad ar avea o puternică armată, nu mă îndoiesc că în curând ar ajunge la o mare strălucire”. În pofida acestei situații, sultanul l-a lăsat domn pe Radu cel Frumos (1462-75), fratele lui Vlad Țepeș, și a părăsit țara. O altă confruntare militară în spațiul românesc s-a desfășurat pe 26 iul. 1476, la Războieni (Valea Albă). Nemulțumit că Ștefan cel Mare nu a mai plătit tribut și că armata otomană fusese învinsă de domnul moldovean în bătălia de la Vaslui (10 ian. 1475), M. decide să rezolve problemele prin atacarea Moldovei. În bătălia desfășurată la Războieni, Ștefan cel Mare, copleșit de numărul soldaților otomani, a fost învins. Sultanul a asediat Suceava, Hotin, Cetatea Neamțului, Cetatea Albă și Chilia, însă nu a putut cuceri nici o cetate. Confruntată cu dificultăți de aprovizionare și decimată de ciumă, oastea otomană este nevoită să se retragă. Ștefan cel Mare și-a refăcut armata și a hărțuit oastea otomană în retragere, transformând înfrângerea într-o victorie. Succesele lui Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare au fost ale unor foarte buni strategi în fața unui mare comandant militar. (S.I.)
SOLIMAN I Magnificul (“Legiuitorul”) (Süleyman Kanunâ) (n. 27 apr. 1495, Trapezunt, Imp. Otoman – m. 6 sept. 1566, Szigetvár, Ungaria).
Sultan al Imp. Otoman și calif al Islamului (30 sept. 1520 – 6 sept. 1566).
S. este organizatorul în 1538 al unei campanii militare în Moldova pentru detronarea domnului Petru Rareș (1527-38, 1541-46). Relația cu domnul Moldovei, s-a înrăutățit după ce acesta a intrat în conflict cu Polonia și a intrat în tratative cu austriecii. Sultanul a trimis o scrisoare regelui Sigismund I (1506-48), pe care îl asigura că dezaprobă acțiunea vasalului său, căruia i-a cerut să renunțe la acțiunile întreprinse împotriva Poloniei. S. a hotărât pedepsirea voievodului moldovean și a organizat o expediție la care a participat o oaste formată din peste 100 000 de oameni (unele surse susțin că armata număra 150 000 otomani și 50 000 tătari). Moldova a fost supusă și Rareș înlocuit cu Ștefan Lăcustă (1538-40). Pentru prima dată un domn al Moldovei era numit direct de sultan, iar condițiile păcii erau cuprinse într-o diplomă a sultanului, nu într-un tratat bilateral. Teritoriile din SE țării, cu Tighina, au fost incluse Imperiului, anul următor este ocupat teritoriul dintre Prut și Nistru, iar Bugeacul colonizat cu tătari. Din acest moment, sultanul a dispus instalarea la Suceava a unei trupe formate din 500 de ieniceri menită a-l supraveghea pe domn. După moartea lui Ioan Zápolya, în condițiile intenției lui Ferdinand de a ocupa Ungaria, S. a hotărât transformarea acesteia în pașalâc; la 2 sept. 1541 a intrat în Buda, de unde a proclamat menținerea regatului în sfera sa de influență până la majoratul lui Ioan Sigismund Zápolya (1540-51, 1556-71). În aceste condiții, Transilvania devine principat vasal Imp. Otoman supus plății unui tribut. Măsurile luate de S. împotriva Țărilor Române sunt generate în conștientizarea puterii formate de o posibilă uniune a acestora, idee subliniată de prelatul catolic Anton Veráncsics: “Dar s-a temut S. ca nu cumva, când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Țara Românească sau Moldova, toate aceste țări să se unească împreună și să se apere”. (G.M.)
OSMAN II “cel Tânăr” (Osman Genç) (n. 15 nov. 1603, Constantinopol, Imp. Otoman – m. 20 mai 1622, Constantinopol, Imp. Otoman). Sultan al Imp. Otoman și calif al Islamului (26 febr. 1618-19 mai 1622). O. a fost organizatorul unei expediții militare în Țările Române (1620-21). Conflictul cu Polonia din ultimele decenii l-a făcut pe sultan să numească domn al Moldovei pe unul dintre oamenii apropiați lui, diplomatul otoman Gaspar Grațiani (1619-20). Rolul acestuia era de a-i potoli pe boierii antiotomani și, mai ales, de a media conflictul polono-otoman. Planurile tânărului sultan s-au dovedit de la început greșite, căci noul domn intrase mai de mult în relații cu Imp. Habsburgic și, după înscăunare, cu Polonia. Poarta este înștiințată de toate aceste acțiuni de principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1613-29), ostil politicii antiotomane duse de vecinii săi. În aceste condiții, O. trimite o armată condusă de Iskender pașa, beylerbey-ul de Silistra (cel care, în 1619, cucerise un teritoriu moldovenesc de 25 de mile), pentru a-l îndepărta pe Grațiani și pericolul polon. Iskender pașa cheamă să i se alăture mai multe corpuri de oaste, conduse de beylerbey-ul Rumeliei, Yusuf pașa, sangeacbey-ul de Nicopol, Tiryâki Mehmed pașa, sangeacbey-ul de Vidin, Koca Hïzïr pașa, la care se adaugă tătarii din Crimeea, conduși de hanul Cânibek Giray (1610-23, 1628-35) și fratele său Devlet Giray, precum și tătarii nogai, conduși de Kantemir Mïrza. La cererea de ajutor trimisă de domnul moldovean principilor creștini, a răspuns doar Polonia. Oastea polonă, condusă de marele hatman S. ¯o_kiewski și hatmanul de câmp S. Koniecpolski, intră în Moldova la începutul lui sept. În Moldova, face joncțiunea cu corpul condus de Gaspar Grațiani, la V de Soroca. În bătălia de la Țuțora (lângă Iași) oastea otomano-tătară a câștigat o strălucită victorie, după trei zile de rezistență au rămas pe câmpul de luptă 10 000 de creștini (20 sept. 1620). Domnul Moldovei a fost ucis de boieri, iar armata polonă s-a retras spre Nistru.. Otomanii sosesc la Hotin la 1 sept. 1621, după o serie de probleme pe care sultanul le are cu armata, și supune cetatea asediului (3-29 sept.). O. a ordonat șase atacuri generale asupra cetății, soldate cu pierderi mari de ambele părți. Polonezii cer încheierea unui tratat de pace și propun ca mediator pe domnul muntean Radu Mihnea (1620-23). Tratatul se încheie la 9 oct. 1621, pe baza celui din vremea lui Soliman I (1520-66), cu aceleași prevederi plus cedarea Hotinului către Moldova, intrarea Poloniei în sfera politicii externe otomane și obligația acesteia de a plăti 30 000 florini pe an hanului Crimeei și o mulțime de peșcheșuri sultanului otoman. (G.M.)
Din volumul în pregătire la Editura Meronia