Suverani prezenți în spațiul românesc în sec. XVIII- XX
Între secolele XVIII și XX teritoriul românesc a fost străbătut de câteva capete încoronate europene. Motivele pășirii pe pămîntul nostru au fost fie de natură militară, fie respectivii monarhi s-au aflat în vizite oficiale. Au fost situații în care am fost aliați, dar și oponenți în diverse conflicte importante, cum ar fi, Războiul de Independență (1877-1878) sau Primul Război Mondial (1916-1918).
PETRU I cel Mare (n. 9 iun. 1672, Moscova, Imp. Rus – 8 febr. 1725, Sankt Petersburg, Imp. Rus), Țar al Rusiei (7 mai 1682 – 8 febr. 1725).
Conștient de necesitatea ieșirii Rusiei la Marea Neagră și încercând să profite de slăbiciunea militară a turcilor, P. s-a apropiat de Țările Române. După ce, în 1697, Constantin Brâncoveanu, i-a trimis un sol cu un plan militar pentru eliberarea popoarelor din Balcani de sub jugul otoman, promițând să pună țara “sub adăpostul și puterea voastră“, deși avea alte interese, P. a menținut relații diplomatice permanente cu Țara Românească, de unde era constant informat asupra mișcărilor turcilor. Mai mult, Brâncoveanu a fost unul din primii cavaleri ai Ordinului “Sfântul Andrei”, iar trimisul său în mai multe solii în Rusia, David Corbea, a fost încadrat în aparatul diplomatic rusesc, primind misiuni importante pentru politica central-europeană. El va negocia și tratatul secret dintre Rusia și Țara Românească din 1709. Când, la 22 dec. 1710, primește declarația de război otomană, P. decide purtarea campaniei la Dunăre, contând pe sprijinul Țărilor Române. Proclamația sa privind eliberarea celor ce “gem asupriți sub jugul barbarilor, grecii, românii, bulgarii și sârbii” a fost bine primită la Iași și la București. Brâncoveanu a rămas în expectativă (cu excepția cavaleriei sale care a trecut de partea rușilor), așteptând cu oastea adunată la Urlați și cu depozite de alimente strânse la granița cu Moldova (conform înțelegerii cu rușii) deznodământul conflictului. În schimb, domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir (1710-11), a încheiat un tratat de prietenie (13 apr. 1711, Luțk), prin care devenea vasalul lui P., care îi garanta autonomia Moldovei și domnia ereditară. La 3 iun. primele trupe rusești intrau în Iași, iar la 21 iun. chiar P. – întâmpinat călduros de boieri – vizita plin de curiozitate capitala Moldovei. Oștile moldo-ruse s-au dovedit însă mult inferioare numeric turcilor. Înconjurat la Stănilești (9 iul.), în pericol să fie prins, țarul încheia pacea de la Vadul Hușilor (14 iul.), prin care retroceda turcilor Azovul și Ucraina până la Nipru și promitea să nu se mai amestece în treburile Poloniei, precum și salvconduct spre a se întoarce în Suedia, pentru regele Carol XII (1697-1718), refugiat în Imp. Otoman după bătălia de la Poltava (1709), în care fusese învins zdrobitor de P. Erau prevederi infime față de pericolul capturării țarului, ce ar fi putut schimba radical istoria. P. a refuzat însă să-l predea pe Cantemir, care-l va însoți în Rusia, unde va deveni principe serenisim, sfetnic intim al țarului și membru al guvernului. Eșecul campaniei lui P. a avut consecințe grave pentru Țările Române, Poarta pierzându-și încrederea în domnii pământeni și inaugurând epoca domniilor fanariote. (A.V.Ș.)
IOSIF II DE HABSBURG-LORENA (n. 13 mart. 1741, Viena, Imp. Austriac – m. 20 febr. 1790, Viena, Imp. Austriac), împărat al Imp. Habsburgic (1765-90).
Intrat în conștiința românilor din Imperiu drept “bunul împărat”, I. II a fost prezent în Banat și Transilvania în mai multe rânduri. Călătoriile sale (lipsa de fast, contactul direct cu oamenii, cazarea în locuri modeste, plata tuturor serviciilor de care beneficia, promisiunea de soluționare a problemelor ridicate) i-au sporit această aură. Prima vizită are loc în 1767/1768 în Banat, când se arată nemulțumit de orânduiala găsită, de intrigi, de “birocrația” exagerată. O lungă călătorie, de 82 de zile, în 1773, în Transilvania, Banat, Bucovina, i-a permis cunoașterea directă a problemelor populației românești și proiectarea unui necesar sistem de reforme. În jurnalul său, ținut scrupulos de-a lungul acestei călătorii (editat în vol. Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Cluj-Napoca, 2007), scria: “acești săraci supuși români, care sunt, fără îndoială, cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiți și împovărați cu nedreptăți de toată lumea, fie unguri, fie sași, așa de mult, că într-adevăr soarta lor, când o cunoști, este foarte de compătimit și nu este decât de mirat că se mai găsesc atâția din acești oameni și că n-au fugit cu toții”. Vizitează acum Timișoara, unde își dă acordul ca noul cartier așezat pe malurile Begăi să poarte numele de Josefstadt (Iosefin), Sibiul, a cărui stare i se pare nepotrivită pentru o capitală provincială. Nemulțumit este și de situația întâlnită la Cluj, de ostilitatea societății nobiliare de aici față de reformele Curții de la Viena. Alte vizite au avut loc în 1783 și 1786, pentru examinarea situației politice, economice, sociale, culturale și religioase din teritoriu. După ce, în 1784, se confruntă cu răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, la 6 iul. 1785 promulgă Patenta de desființare a iobăgiei în Transilvania. (G.B.)
ALEKSANDRU II (Aleksandr II Nikolaevici Romanov) (n. 29 apr. 1818, Moscova, Imp. Rus – m. 13 mart. 1881, Sankt Petersburg, Imp. Rus), țar al Rusiei (1855-81).
A influențat istoria Principatelor Unite ale Moldovei și Țãrii Românești, apoi a României, timp de douã decenii. Forțat, chiar de la începutul domniei, prin Tratatul de la Paris care a pus capãt R. Crimeei, sã renunțe la protectoratul Rusiei asupra Principatelor Unite, a urmat fațã de acestea linia trasatã de atotputernicul sãu cancelar A. Gorceakov, susținând unirea lor, apoi venirea pe tron a prințului Carol de Hohenzollern (1866). Deși o apropiere între cele douã state s-a conturat în primul deceniu al domniei lui Carol I, A. a susținut pretențiile rusești asupra celor trei județe din S Basarabiei, îngreunând colaborarea româno-rusã în Rãzboiul din 1877-78. A purtat discuții cu primul-ministru român, Ion C. Brãtianu, la Livadia (25 sept. 1876) pentru a se permite trecerea trupelor ruse pe teritoriul României, dara refuzat o înțelegere scrisã, amenințând chiar cu ocuparea țãrii. Au urmat declararea independenței României (9 mai 1877) și convorbiri cu Carol Ila Ploiești (25 mai-13 iun. 1877). În cursul acestora A. refuzã cooperarea militarã româneascã cu comandament separat, pentru a înlãtura orice pretenție a românilor dupã rãzboi. Eșecul oștilor sale l-a obligat la noi discuții cu Carol (28-29 aug. 1877) pentru a-și asigura participarea armatei române. Va admira curajul acesteia și va colabora bine cu prințul și generalii români în consiliile militare pe parcursul rãzboiului (ultimul la 12 dec.). Cu toate acestea, prin Pacea de la San Stefano (2 mart. 1878), S Basarabiei este anexat de Rusia, A. amenințând cu ocuparea României și dezarmarea armatei române în caz de proteste. A urmat rãcirea relațiilor dintre cele douã foste aliate – A. fiind singurul suveran important care nu l-a felicitat pe Carol cu prilejul jubileului de 25 de ani de la urcarea pe tron -, ceea ce va împinge România în alianța cu Germania și Austro-Ungaria (1883). (A.V.ª.)
NICOLAE II / Nikolai Aleksandrovici Romanov (n. 18 mai 1868, Sankt Petersburg, Imp. Rus – m. 17 iul. 1918, Ekaterinburg, Imp. Rus).
Când a urcat pe tron, relațiile ruso-române erau destul de încordate, din cauza sprijinului pe care Rusia îl arãta Bulgariei, cu care România avea diferende în problema populației aromâne din Macedonia. În 1901, Rusia va protesta la ridicarea fortificațiilor de la Cernavodã și va trimite torpiloare la Galați – “avertisemente” date de N. “unei țãri atât de neînsemnate”. Vor fi însã și momente de destindere, precum vizita regelui Carol I la Sankt Petersburg (iul. 1898), unde N. l-a asigurat cã nu va permite o mãrire a Bulgariei. Din 1905, diplomația rusã a început eforturile de îndepãrtare a României din sfera de influențã Austro-Ungarã, susținând la Istanbul cauza aromânilor. Evenimentele din Balcani (anexarea Bosniei și Herțegovinei de cãtre Austro-Ungaria în 1908 și apropierea acesteia de Bulgaria), politica șovinistã maghiarã în Transilvania și alianța Rusiei cu Anglia și Franța (care avea simpatia opiniei publice române)vor facilita demersul Petersburgului. El va culmina cu vizita lui N. la Constanța (14 iun. 1914) – act politic de rãsunet, cu toate cã n-au fost abordate probleme politice fundamentale (garanția Rusiei de respectare a Tratatului de la București din 1913 și colaborare în menținerea pãcii în Balcani și apãrarea intereselor comerciale comune în Marea Neagrã). Declarându-se neutrã la începutul Primului Rãzboi Mondial, România va încheia o convenție secretã cu Rusia (Petrograd, 1 oct. 1914), prin care i se garanta integritatea teritorialã și i se recunoșteau drepturile asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul neutralitãții binevoitoare. Deși țarul spera sã atragã România în conflict de partea Antantei (lucru posibil dupã urcarea pe tron a regelui Ferdinand și a reginei Maria, vara primarã a lui N.) – fãrã un angajament clar și urmãrind anexarea unor teritorii românești din Imp. Austro-Ungar (jumãtate din Bucovina) – înfrângerile din 1916 și presiunile partenerilor de alianțã l-au forțat sã aprobe încheierea unor convenții de alianțã politicã și militarã cu Bucureștiul (17 aug. 1916). Cooperarea militarã cu Rusia – greoaie și nelipsitã de incidente cât N. a fost comandant șef – va deveni și mai greu de realizat dupã abdicarea acestuia revoluțiile din Rusia provocând în final prãbușirea Frontului de Est și forțând România sã încheie armistițiul (Focșani, 9 dec. 1917). (A.V.ª.)
Din volumul în pregătire la Editura Meronia