Diplomați/atașați militari/negociatori germani la București în al Doilea Război Mondial
Interesul Germaniei, implicată în Al Doilea Război Mondial (1939-1945), pentru petrolul și resursele agricole ale României au determinat conducerea celui de-al Treilea Reich să trimită la București diplomați de marcă, dar și atașați militari bine pregătiți, având misiunea de a organiza apărarea câmpurilor petroliere de pe Valea Prahovei. Un prim pas a fost semnarea Tratatului comercial româno-german (1939).
Fabricius Wilhelm (n. 1882 – m. 1964) Ministru al Germaniei la București (1936 – 24 ian. 1941), își începe mandatul când România avea relații strânse cu partenerii tradiționali, mai ales Franța, și relativ reci cu Germania. Primele sale inițiative au vizat o apropiere între cele două țări, Germania angajându-se să garanteze României frontierele, în schimbul unei neutralități “sincere și riguroase”. Începând din 1938, pe măsură ce Germania devine tot mai agresivă și începe să-și pună în practică politica revizionistă, cererile la adresa României devin tot mai greu de acceptat. Astfel, în nov. 1938, după anexarea Austriei și a regiunii sudete, alianța celor două state era condiționată de retragerea României din Liga Națiunilor, denunțarea tuturor tratatelor oficiale și secrete cu alte state și aducerea la putere a Mișcării Legionare. F. (foto 2)a acționat în direcția protejării acesteia în fața acțiunilor lui Carol II și pentru accesul ei la putere. Și-a intensificat intervențiile pe lângă autoritățile române odată cu declanșarea războiului. În prima parte a lui sept. 1939, în plină ofensivă germană, va reproșa României acordarea permisiunii de tranzit pentru oficialii și emigranții polonezi și pentru tezaurul acestei țări. Dacă în 1939 românii încă își mai permiteau gesturi de inamiciție la adresa Germaniei, scoaterea din război a Franței, prin campania fulger din mai-iun. 1940, a reprezentat o grea lovitură pentru moralul României, care, rămasă fără nici un sprijin extern, s-a văzut la dispoziția Germaniei și a vecinilor săi revizioniști. În fața ultimatumului sovietic din 26 iun. 1940, privind cedarea Basarabiei și a N Bucovinei, F. a transmis regelui punctul de vedere german: “noi nu putem decât să sfătuim guvernul român să cedeze în fața guvernului sovietic”. În problema cedării unei părți a Transilvaniei către Ungaria, Germania a avut o atitudine de sprijin față de solicitările maghiare, arbitrând demarcarea noului teritoriu (în ciuda dorinței sașilor din Transilvania de a rămâne sub administrație românească, așa cum reieșea dintr-un sondaj de opinie realizat de F., care arăta că 80% dintre sași preferau ca situația să rămână neschimbată și doar 5% să treacă sub administrație maghiară; restul de 15% doreau o Transilvanie autonomă). La 31 iul. 1940, F. comunica României că Hitler considera îndreptățită și solicitarea Bulgariei de restituire a Cadrilaterului, ce va avea loc în urma tratatului româno-bulgar din 7 sept. 1940. F. s-a implicat în aducerea la putere a gen. Ion Antonescu, considerat de Germania cel mai potrivit pentru interesele ei. Dând curs solicitării, regele l-a numit pe Antonescu prim-ministru la 4 sept. 1940. În aceeași zi, F. a avut o întrevedere cu generalul, îndemnându-l să-și asume “drepturi dictatoriale”, să înlăture camarila și să acționeze pentru abdicarea regelui. În primele luni de coabitare a lui Ion Antonescu cu legionarii, F. s-a străduit să consolideze cooperarea lor, ulterior Hitler optând pentru Antonescu, din cauza “experimentelor diletante, lipsei de disciplină și abuzurilor de tot felul din economie și administrație”, ale legionarilor, raportate de F. A părăsit țara la 30 ian. 1941, înlocuit de Manfred von Killinger. Rolul lui F. în politica internă a țării a urmat evoluția relațiilor româno-germane, la rândul lor influențate de raporturile de putere dintre marile puteri europene. Un observator cu o influență minimă asupra cercurilor de putere în primii ani, în ultimul an de mandat a devenit un factor activ, chiar decisiv, al schimbărilor. Subliniindu-i influența, Mihai Antonescu îl numea “Wilhelm I-ul”, ca și cum el ar fi fost “suveranul” României. (S.S.)
Killinger Manfred Freiherr von (14 iul. 1886, Leippen, Imp. German -2 sept. 1944, București). Ministru plenipotențiar al Germaniei la București (24 ian. 1941-2 sept. 1944), K. (foto 3) era un bun cunoscător al realităților românești, nefiind la prima misiune diplomatică în țară. În mart.-mai 1940 făcuse parte din delegația germană la discuții pentru încheierea tratatului economic dintre cele două țări. La 27 iun. 1940, după ultimatumul sovietic privind cedarea Basarabiei, în audiență la regele Carol II, îl sfătuise să nu se opună militar URSS, căci “…fără echipament adecvat, colosul rus îi va zdrobi” pe români. K. preia mandatul de ministru al Reich-ului în România de la W. Fabricius în contextul înlăturării legionarilor de la putere de către gen. Ion Antonescu, cu acordul lui Hitler. A acordat o atenție specială problemelor legate de producția și exportul petrolului către Germania și de siguranța câmpurilor petrolifere, de care depindea alimentarea mașinii de război germane. O altă preocupare de bază a fost “problema evreiască”. Convins de justețea politicii lui Hitler, K. a fost un factor de presiune asupra autorităților române pentru luarea măsurilor antisemite din anii 1941-44. Între “reușitele” sale se numără decizia lui Ion Antonescu de a dizolva toate organizațiile evreiești și de a înființa un “Consiliu al Evreilor”, singura organizație autorizată a acestora, ușor de controlat. După declanșarea războiului împotriva URSS, eliberarea Basarabiei și Bucovinei și continuarea războiului dincolo de Nistru, în România a avut loc o variantă locală a Holocaustului – deportarea evreilor din Basarabia și Bucovina în Transnistria. Considerând măsura prea blândă, în nov. 1942 K. intervine pe lângă Ion și Mihai Antonescu pentru trimiterea evreilor în lagărele de exterminare din Polonia, solicitare refuzată de cei doi. Acordând relațiilor cu Germania cea mai mare importanță, autoritățile antonesciene nu au pregetat însă să ia măsuri împotriva criticilor lui K. Astfel,poetul Tudor Arghezi a fost închis în lagărul de la Târgu Jiu aproape trei luni (oct.-20 dec. 1943) după ce a publicat, în “Informația Zilei” (30 sept. 1943), pamfletul “Baroane”, cu referire la K., în care critica subordonarea economică și politică a României față de Reich. Sfârșitul activității lui K. în România a fost determinat de evoluția războiului și de schimbarea de regim de la 23 aug. 1944. Prompt, s-a prezentat în seara zilei de 23 aug., orele 21, la Palatul Regal, pentru a cere lămuriri asupra evenimentelor (arestarea lui Ion Antonescu, întoarcerea armelor împotriva Germaniei), primind asigurări că trupele germane se pot retrage în liniște, dacă se vor abține de la “acte de ostilitate”. În zilele următoare a făcut eforturi pentru informarea autorităților germane despre deciziile noului guvern, condus de gen. C. Sănătescu. Apropierea trupelor sovietice de București l-a determinat să se sinucidă (2 sept. 1944), în biroul său din clădirea Ambasadei Germaniei. (S.S.)
Gerstenberg, Alfred (n. 6 apr. 1893, Grainau, Imp. German – 4 ian. 1959, Bad Tolz, Germania). Atașat aero pe lângă Legația germană din București (1 sept. 1939-27 aug. 1944), a fost (15 febr. 1942 – 27 aug. 1944) comandant șef al aviației militare germane din România și al apărării antiaeriene a regiunii petrolifere Ploiești. Cu misiunea secretă de a asigura petrolul românesc pentru nevoile germane, G. (foto 4)a intrat rapid în cele mai influente cercuri, devenind personajul-cheie al Legației germane. În discuții cu șeful serviciilor secrete române, M. Moruzov, și cu regele Carol II (10 apr. 1940), a obținut continuarea livrărilor de petrol în schimbul livrărilor de armament, dând asigurări pentru securitatea și integritatea teritorială a României, dar evitând angajamente clare. Prin numeroase note, l-a informat pe Hermann Göring de riscul sabotajelor în industria petrolieră românească în cazul ocupării militare a țării, informații confirmate după capturarea unor documente franceze în acest sens (19 iun. 1940). După rapturile teritoriale (iun.-aug. 1940), lui i se va adresa gen. Ion Antonescu pentru trimiterea unei misiuni militare germane în România (7 sept. 1940), cerere acceptată în scurt timp de Hitler. G. a avut un rol important în refacerea Forțelor Aeriene Române în 1943-44, în pregătirea și echiparea piloților români cu cea mai modernă tehnică de luptă germană. Ca șef al apărării antiaeriene a regiunii petrolifere Ploiești, a obținut trimiterea aici a Diviziei 5 artilerie antiaeriană germană (suprapusă dispozitivului brigăzii de artilerie antiaeriană română), plus mai multe escadrile de vânătoare de noapte și de zi cu piloți de elită, 82 de baterii, 29 de stații de radiolocație de tragere moderne (Würzburg), o stație radar “Freja” (la Otopeni), un tren antiaerian blindat, 1 000 generatoare de ceață artificială și un batalion de baloane de protecție, construind chiar un oraș fals la distanță de adevăratul Ploiești. Concentrarea de forțe, care i-a adus supranumele de “Herr Protektor”, a făcut din Ploiești cel mai bine apărat oraș al Axei, după Berlin și Viena. Măsurile lui G. își vor dovedi eficiența mai ales la 1 aug. 1943 (Operațiunea “Tidal Wave”), când o formație masivă americană (177 bombardiere) produce pagube reduse, pierzând 53 de avioane și 660 de aviatori. În ciuda intensificării bombardamentelor anglo-americane (apr.-aug. 1944), apărarea zonei va funcționa la parametri ridicați. În seara de 23 aug. 1944, aflând de lovitura de stat contra mareșalului I. Antonescu, fără a-i consulta pe ceilalți membri ai legației și misiunii militare germane, a contactat Berlinul, propunând înăbușirea puciului prin acțiunea trupelor germane din Ploiești și București. Informat că lovitura nu ar avea sprijinul populației și armatei, Hitler a ordonat arestarea regelui Mihai și preluarea puterii de către Ion Antonescu sau un general progerman (24 aug.). Deși cu forțe reduse (c. 3.000 de soldați cu armament ușor), la ora 8.30 G. a început atacul asupra Capitalei, pierzând posibilitatea oferită trupelor germane de a se retrage de pe teritoriul României și deschizând conflictul cu fostul aliat (25 aug.). Pe 27 aug., cu forțele diminuate încercuite de români, G. se retrage spre Ploiești. A doua zi va fi capturat la Gherghița și apoi predat sovieticilor. (A.V.Ș.)
Din volumul în pregătire la Editura Meronia