Continuăm publicarea unor fragmente din Personalități străine în istoria românilor. Dicționar biografic, un volum colectiv care încearcă să răspundă la câteva întrebări: cine? cât? când? și cum? au influențat oficialii străini destinul istoric al românilor. Dicționarul cuprinde peste 250 de personalități străine, monarhi, șefi de stat, comandanți militari, diplomați, secretari particulari ai domnilor români, care au influențat istoria românilor din Antichitate până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Criteriul de selecție l-a constituit prezența nemijlocită pe sol românesc, fie ea și episodică, a tuturor personalităților incluse în dicționar și implicarea lor directă în deciziile politice, militare sau diplomatice ale acestui spațiu.
Unii principi, regi, sultani, împărați, comandanți militari s-au acoperit de glorie sau de rușine în confruntările cu românii. Diplomații marilor puteri au reprezentat uneletele prin care acestea și-au impus interesele în spațiul românesc. Unii s-au atașat de aceste locuri și de firea caldă și ospitalieră a românilor, alții au pus în practică cu detașare, sau exces de zel, în anumite situații, sugestiile sau ordinele primite de la superiorii lor.
Sub coordonarea lui Ion Stănel, colectivul de autori îi cuprinde pe: Alexandru Valentin Ștefănescu, Vasile Mărculeț, George Marcu, Gherghina Boda, Mirică Vrînceanu, Valentina Bilcea și Stan Stoica.
Personalitați sovietice implicate în evenimentele care au dus la instaurarea comunismului în România
Instaurarea comunismului în România (1944-1947) a avut la bază un complex de factori interni și externi. Un rol direct l-au avut factorii de decizie de la nivelul conducerii Comisiei Aliate de Control, dar și diferite personaje trimise cu misiuni clare de la Kremlin. Aflați în contact direct cu autoritățile române, aceștia au știut să utilizeze forța pentru a-și atinge obiectivele.
Malinovski Rodion Iakolevici (n. 23 nov. 1898, Odessa – m. 31 mart. 1967, Moscova), mareșal sovietic. M. a condus Frontul 2 Ucrainean în străpungerea decisivă din Moldova (a doua operațiune “Iași-Chișinău”, 20-24 aug. 1944), dezastru militar care a grăbit arestarea mareșalului Ion Antonescu, ieșirea României din alianța cu Germania și, ca urmare, prăbușirea pozițiilor Axei în S continentului. În contextul loviturii de stat de la 23 aug. 1944 și al trecerii României de partea Națiunilor Unite, comandanții români au încercat să stabilească legătura cu cei sovietici. Majoritatea acestor tratative au fost refuzate, la 24 aug. M. ordonând trupelor sale să-și îndeplinească “strict misiunile de luptă” și să nu intre “în tratative”.A urmat dezarmarea forțată a noilor aliați, până la 12 sept. sovieticii luând c. 60 000 prizonieri români, sub pretextul că, juridic, cele două țări se aflau încă în război. Ulterior trupele române (Armatele 1 și 4 – 583 536 militari în total) au fost încadrate în Frontul 2 Ucrainean al lui M. (7 sept. 1944 – 9 mai 1945), participând la eliberarea Transilvaniei (7 sept. – 25 oct. 1944) și la campaniile din Ungaria (24 sept. 1944 – cu bătăliile majore de la Debrețin și Budapesta), Slovacia și Cehia (18 dec. 1944 – 12 mai 1945), Austria (9 apr. – 8 mai 1945). M. le va felicita în mai multe rânduri – “armatele române luptă foarte bine și sunt foarte mulțumit de comandanți, de statele major și de trupă, sunt bravi și gata de tot sacrificiu” (13 apr. 1945). Cu trei luni înainte, fusese implicat în procesul de neutralizare a armatei române din țară (pentru a slăbi ordinea și guvernul legal), spunând că nu are încredere deplină în români și ia măsuri să nu aibă trupe române în spate. (A.V.Ș.)
Tevcenkov (sec. XX), general maior al armatei sovietice. Șeful direcției politice a Frontului 2 Ucrainean, care l-a preluat după arestare pe mareșalul Ion Antonescu de la Emil Bodnăraș (1 sept. 1944). Împrejurările în care grupul mareșalului Ion Antonescu a fost preluat în custodia Armatei Roșii sunt consemnate într-un raport înaintat lui I.V. Stalin, la 2 sept. 1944, de comandantul Frontului 2 Ucrainean, mareșalul Rodion Iakovlevici Malinovski și de generalul-locotenent Ivan Zaharovici Susaikov, membru în Consiliul militar al Frontului. În document se menționează că, la 31 aug. 1944, interesându-se de locul unde se găsea mareșalul I. Antonescu, generalul-locotenent T., “după câteva tergiversări și intervenții”, generalii Aurel Aldea, ministrul de Interne, și Victor Dombrovschi, prefectul Poliției Capitalei, au răspuns că “locul unde se află nu le este cunoscut” și abia “după al doilea avertisment categoric” al generalului sovietic, gen. I. Teodorescu “a luat legătura telefonică cu guvernul”. Răspunzând solicitării, E. Bodnăraș, care “s-a prezentat ca fiind membru al CC al PCR”, i-a condus pe generalii sovietici T. și Nikolai Burenin, comandantul sovietic al comenduirii Capitalei, “cu un grup de 40 soldați și ofițeri sovietici drept pază”. Invocând condițiile precare de securitate, T. i-a ridicat pe arestați. Grupul militarilor români, în frunte cu Ion Antonescu, a ajuns la Moscova, unde a fost reținut până în primăvara anului 1946, când a fost predat organelor Siguranței comuniste, pentru pregătirea procesului ce avea să se desfășoare în mai 1946, încheiat cu condamnarea sa la moarte. (M.V.)
Vinogradov, Vladislav Petrovici (n. 10 sept. 1899- m. 12 apr. 1962), General-locotenent sovietic. Vicepreședinte al Comisiei Aliate (Sovietice) de Control din România (sept. 1944 – febr. 1945), formate după intrarea Armatei Roșii în țară (aug. 1944) și încheierea armistițiului cu Aliații (sep. 1944), alcătuită din reprezentanții SUA, Marii Britanii și URSS. V., conducătorul de facto al acesteia în lipsa conducătorului nominal, mareșalul Rodion Malinovski, aflat pe front, a condus-o din sept. 1944 până pe 28 febr. 1945, când a fost înlocuit de Ivan Zaharovici Susaikov, devenind șef de Stat-Major al Misiunii Militare Sovietice din CASCR (mart. 1945), în locul gen. Vasiliev, apoi șef de personal al acesteia. La data înlocuirii sale, V. își îndeplinise misiunea și anume crearea condițiilor favorabile instaurării unui guvern supus sovieticilor. Astfel, a încurajat instabilitatea politică din primele luni de după 23 aug. 1944, a intervenit pentru interzicerea unei adunări publice a PNȚ la 15 oct. 1944 și a susținut permanent creșterea rolului comuniștilor în guvern. A solicitat în scris (31 oct. 1944) primului-ministru Constantin Sănătescu să interneze în centre speciale pe toți supușii germani și maghiari din România. În urma unei note a CASCR din 1 nov. 1944, trimisă regelui Mihai și primului-ministru Constantin Sănătescu, V. a cerut formarea unui nou guvern cu același prim-ministru, dar cu dr. Petru Groza viceprim-ministru și Lucrețiu Pătrășcanu la Ministerul Justiției, precum și fără participarea lui Iuliu Maniu și Constantin I.C. Brătianu. Cu toată opoziția reprezentanților SUA și Marii Britanii, cererile sovietice au fost îndeplinite întocmai. Prin toată activitatea sa V. a pregătit impunerea primului guvern comunist din istoria României la 6 mart. 1945. Anterior (22 febr. 1945), a cerut printr-un ordin primului-ministru Nicolae Rădescu să se îngrijească de cazarea și staționarea pe teritoriul românesc a două divizii sovietice ce urmau să sosească între 1 și 10 martie, chiar în perioada instalării guvernului Petru Groza (6 mart. 1945). (M.V.)
Susaikov Ivan Zaharovici (12 sept. 1903 -1962), general sovietic. L-a înlocuit pe gen. Vladislav Vinogradov ca vicepreședinte al Comisiei Aliate de Control din România (28 febr. 1945-1 oct. 1947). A ordonat trimiterea pe frontul de V a unor unități militare române staționate în București și în afara orașului, fără să-și consulte colegii britanici și americani. În locul unităților române trimise pe front, a adus unități de tancuri sovietice, care au ocupat Prefectura Poliției, Poșta Centrală și Marele Stat-Major Român. S. a luat și decizia desființării a două grupuri de aviație de bombardament și a două escadrile de vânătoare cu baza în București, iar restul forțelor aeriene române au fost consemnate la sol. După numirea guv. Petru Groza (6 mart. 1945), S. acționează pentru contracararea acțiunilor aliate de nerecunoaștere a acestuia. Astfel, la 21 aug. 1945, încearcă să impună regelui Mihai să facă o declarație publică prin care să dezavueze “amestecul” SUA și al Marii Britanii în treburile interne. Suveranul nu acceptă și, în urma refuzului de a demisiona al primului-ministru, se declanșează greva regală. Despre presiunile lui S. există mai multe mărturii. Astfel, în discuțiile purtate cu Mareșalul Palatului, Negel, acesta afirma: “Eu reprezint Rusia și nu pot să cer să fiu primit, dar dacă Regele mă cheamă voi veni. Dar spune-i Regelui … că trebuie să spună că dorește ca guv. Groza să continue așa cum este dorit de popor și că Regele este de acord cu dorințele poporului… În plus, guvernul Groza trebuie să facă alegerile”. Și în fața Comisiei Aliate de Control, S. declara că guvernul sovietic “se opune definitiv” demisiei guvernului Groza. “Un fel de viceguvernator al României (…) și o personalitate fără de care nu mișca nimic în România”, îl caracteriza Alexandru Bârlădeanu. Activitatea lui S. se înscrie în ceea ce URSS. și reprezentanții săi au realizat în E Europei după 1945, sovietizarea. După doi ani de dominație, în care au controlat întreaga politică și economia românească, membrii sovietici ai Comisiei, în frunte cu S., au plecat în URSS la 1 oct. 1947. Lăsau un stat complet supus intereselor URSS. (M.V.)
Vîșinski, Andrei Ianuarevici (n. 10 dec. 1883, Odessa, Imp. Rus – m. 22 nov. 1954, New York, SUA), Jurist, om politic și diplomat sovietic.
Numit reprezentant al URSS în Comisia româno-sovietică pentru supravegherea îndeplinirii Convenției de armistițiu semnate la 12 sept. 1944, sosește la București pe 7 nov., iar a doua zi dejunează cu regele Mihai. Oficial, avea misiunea de a obține “acordul” guvernului român pentru plata reparațiilor potrivit condițiilor Moscovei și de a transmite un mesaj verbal regelui, în scopul “unei mai bune îndepliniri a condițiilor armistițiului”. La presiunile lui, guv. Nicolae Rădescu emite Legea 651, de sancționare a celor vinovați de sabotarea aplicării Convenției de armistițiu, prin care puteau fi pedepsiți toți cei ostili sovieticilor. După incidentele provocate de comuniști la manifestația din 24 febr. 1945, V. îi comunică regelui că guv. Rădescu “s-a dovedit că are tendințe reacționare, este incapabil de a menține ordinea internă și nu are sprijinul și încrederea populației”, solicitându-i demisia. A doua zi, pe 28 febr., orele 15, din nou în fața regelui, renunțând la tonul diplomatic, solicită ultimativ demiterea guvernului până la orele 18 și nominalizarea unui nou prim-ministru. Pentru a fi mai convingător, bate cu pumnul în birou (gest care i-a atras și denumirea de “pumnul lui Stalin la București”), iar la ieșire trântește ușa. Imediat după asta, trimite regelui mesajul că, dacă guvernul nu va fi schimbat, URSS nu mai răspunde de “existența liberă a poporului român”. În fața intervenției brutale a lui V., regele acceptă formarea unui guvern “de largă coaliție”, dominat, în realitate, de comuniști. În perioada “grevei regale” (aug. 1945 – ian. 1946), V. se opune numirii lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache ca miniștri în guv. Petru Groza, în cele din urmă (după Conferința Interaliată de la Moscova, din 16-26 dec. 1945) fiind numiți doi reprezentanți mai puțin importanți ai partidelor democrate, fără nici un rol real. Documente din arhivele de la Moscova arată că V. s-a implicat și în campania electorală din 1946, obținând fonduri consistente pentru comuniști. Prin activitatea în România, V. a avut un rol important în transpunerea unor practici sovietice în justiție și lupta politică, soldate cu instaurarea regimului comunist. (S.S.)
Din volumul aflat în pregătire la Editura Meroni