Continuăm publicarea unor fragmente din Personalități străine în istoria românilor. Dicționar biografic, un volum colectiv care încearcă să răspundă la câteva întrebări: cine? cât? când? și cum? au influențat oficialii străini destinul istoric al românilor. Dicționarul cuprinde peste 250 de personalități străine, monarhi, șefi de stat, comandanți militari, diplomați, secretari particulari ai domnilor români, care au influențat istoria românilor din Antichitate până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Criteriul de selecție l-a constituit prezența nemijlocită pe sol românesc, fie ea și episodică, a tuturor personalităților incluse în dicționar și implicarea lor directă în deciziile politice, militare sau diplomatice ale acestui spațiu.
Unii principi, regi, sultani, împărați, comandanți militari s-au acoperit de glorie sau de rușine în confruntările cu românii. Diplomații marilor puteri au reprezentat uneletele prin care acestea și-au impus interesele în spațiul românesc. Unii s-au atașat de aceste locuri și de firea caldă și ospitalieră a românilor, alții au pus în practică cu detașare, sau exces de zel, în anumite situații, sugestiile sau ordinele primite de la superiorii lor.Sub coordonarea lui Ion Stănel, colectivul de autori îi cuprinde pe: Alexandru Valentin Ștefănescu, Vasile Mărculeț, George Marcu, Gherghina Boda, Mirică Vrînceanu, Valentina Bilcea și Stan Stoica.
Mari comandanți militari
În diverse perioade istorice, o serie de mari comndanți militari, care își făcuseră un renume în confruntări majore, au ajuns să conducă trupe pe teritoriile locuite de români. Unii dintre aceștia și-au demonstrat valoarea militară și au obținut victorii răsunătoare, alții au cunoscut gustul înfrângerii.
Suvorov Aleksandr Vasilievici (n. 24 nov. 1729, Moscova – m. 18 mai 1800, Sankt Petersburg), prinț, feldmareșal și generalisim al Imp. Rus (foto 1)
Comandantul unor campanii militare ruse pe teritoriul Țărilor Române în războaiele ruso-turc (1768-74) și ruso-austro-turc (1787-92). Obține victorii strălucite la Turtucaia (1773), Hârșova (14 sept. 1773) și Coslugea (20 iun. 1774) – ultima contra unei armate de 60.000 de turci. În următorul război (1787-92), după ce l-a asistat pe Grigori Potemkin la cucerirea Oceakovului (17 dec. 1788), a fost trimis la comanda unui corp de armată cu misiunea de a trece Nistrul și Prutul și de a crea o diversiune în Țările Române, în timp ce grosul armatei cucerea fortărețele de pe Nistru. Mărșăluind forțat, face joncțiunea cu aliații austrieci, alături de care va obține două importante victorii la Focșani (1 aug. 1789) și Râmnic (22 sept. 1789) – ambele contra unor forțe mult superioare. Spectrul unui război general și al unei invazii turcești în Crimeea a afectat serios campania din 1790, singurul ei obiectiv fiind cucerirea puternicei fortărețe dunărene Ismail. În ciuda reputației de invincibilitate și a numeroasei garnizoane, S. a asaltat-o după puține pregătiri (22 dec. 1790), măcelărind întreaga populație musulmană (40.000 oameni). Victoria va fi glorificată în primul imn național al Rusiei. Campania sa a produs numeroase pierderi umane și materiale Moldovei, domnul Alexandru Moruzi trebuind să facă eforturi pentru a aduna populația împrăștiată și a clarifica situația aprovizionării oștilor rusești, făcută prin vistieria țării. Din inițiativa Societății Istorice Militare Ruse, în localitatea Dumbrăveni a fost ridicat în 1913 un monument dedicat lui S. De dimensiuni impresionante, îl înfățișa pe generalissim călare pe cal și cu bicornul în mână. În 1916 rușii au demontat statuia și au remontat-o la Odessa, mutând-o apoi la Ismail, unde se găsește și astăzi. În 1949, cu prilejul împlinirii a 160 de ani de la victoria lui S. la Râmnicu Sărat, comuna Dumbrăveni (jud. Vrancea) a fost numită Suvorov, în 1965 revenind la vechea denumire. În centrul acestei comune a fost ridicată în 1959 o copie a monumentului, realizată de Marius Butunoiu. (A.V.Ș.)
Kutuzov Mihail Ilarionovici Golenișcev (n. 16 sept. 1745, Sankt Petersburg, Imp. Rus – 28 apr. 1813, Bunzlau, Silezia), general și prinț rus (foto 2)
K. a fost comandant al armatei din Principatele Române în ultima parte a Războiului ruso-turc din 1806-12, negociator și semnatar al Păcii de la București (16/28 mai 1812). Numirea lui (1 apr. 1811) s-a dovedit o mutare extrem de inspirată. Veteran al războaielor cu turcii, cunoștea bine inamicul și era respectat de pașale. Situația rușilor era mai grea ca oricând: armata fusese redusă din cauza bolilor și a trimiterii unităților în NV pentru iminentul război cu Franța, iar turcii recâștigaseră în primăvară și vară cetățile pierdute în Bulgaria (Șiștov, Nicopole, Silistra, Rusciuk – ultima abandonată la ordinul lui K.) și Giurgiu (sept.). Inițial K. se instalează la București (Hanul lui Manuc), unde se dedică unei vieți ușoare și înconjurându-se de “escroci”. Deși primește jalbele boierilor și ale mitropolitului moldo-valah asupra pustiirii Principatelor (multe gospodării fuseseră părăsite, iar creșterea vitelor practic dispăruse) și a abuzurilor administrației militare, K. nu ia nici o măsură pentru îmbunătățirea traiului locuitorilor, A.D. Xenopol atribuindu-i un răspuns de tristă amintire: “să vă rămână numai ochii să vărsați lacrimi“. În schimb, el a înțeles că Rusia nu-și mai poate atinge obiectivele din acest război (ocuparea Principatelor Române, alianța cu Turcia, autonomia Serbiei) și, reușind să dea o puternică lovitură turcilor la Ruse și Slobozia și blocând astfel forțele turcești (oct.), a angajat tratative la Giurgiu (1 nov.). Deși armistițiul se încheiase (25 nov.), negocierile au trenat, delegațiile mutându-se la București. Iminența invaziei franceze, care determină renunțarea țarului la revendicarea ambelor Principate, ca și, s-a spus, complicitatea interpretului turc, Dumitrachi Moruzi, care ar fi ascuns sultanului scrisoarea prin care Napoleon îl anunța de declanșarea campaniei împotriva Rusiei, au permis încheierea unei păci de compromis. Prin Tratatul de Pace de la București, semnat de K., frontiera Rusiei cu Moldova era împinsă pe Prut. Ocuparea teritoriului dintre Prut și Nistru, numit de acum înainte Basarabia, a permis accesul rușilor la gurile Dunării, siguranța și dezvoltarea portului Odessa, creându-se precedentul diplomatic de a trata acest teritoriu românesc drept o provincie distinctă. (A.V.Ș.)
Mackensen August von  (n. 6 dec. 1849, Haus Leipnitz, Imp. German – 8 nov. 1945, Celle, Germania), feldmareșal german (foto 3)
A fost comandantul trupelor Puterilor Centrale în campaniile de pe frontul românesc din 1916 și 1917. După cucerirea Serbiei, a fost păstrat în zonă la comanda unui grup de armate germano-bulgaro-turce, pregătit să intervină în cazul în care România ar fi intrat în război. Avea ca misiune cucerirea capetelor de pod române, Turtucaia și Silistra, apoi ocuparea Dobrogei și a trecerii Dunării către București. Pe fluviu urma să acționeze și flota de monitoare austro-ungare, concentrate la Rusciuk. La 28 aug. M. primește ordinul să atace, “cât mai urgent cu putință”, direcția rămânând la latitudinea sa. Primul atac puternic țintește fortăreața Turtucaia, a cărei cucerire (5 sept.) – datorată unor greșeli grave de comandament – a însemnat un șoc moral pentru români și a dus la stăvilirea înaintării lor în Ardeal. Ambițiosul plan al gen. Alexandru Averescu (“manevra de la Flămânda”), care viza trecerea Dunării și încercuirea forțelor lui M. împreună cu forțele româno-ruse ce înaintau din Dobrogea, a trebuit anulat din cauza începerii contraofensivei conduse de generalul Erich von Falkenhayn în Transilvania. La 19 oct. M. rupe frontul româno-rus din Dobrogea și ocupă Constanța. Constituind aici o solidă apărare contra rușilor, el trece Dunărea între Șiștov și Zimnicea (23 nov.), înaintând spre Alexandria și Giurgiu, apoi spre București, acțiune ce a produs căderea apărării române de pe râul Olt (27 nov.). O manevră pe linii interioare concepută de Marele Cartier General român în zona Argeș-Neajlov (30 nov. – 3 dec.) a eșuat după ce germaniiau obținut planurile operației, deși unul dintre grupurile lui M. (Kosch) suferise pierderi considerabile și fusese la un pas de a fi încercuit. A fost printre primii comandanți care au intrat în Bucureștiul încă neocupat, străbătând cu îndrăzneală străzile în automobilul său, în drumul spre Palat (6 dec.). Victoria i-a adus funcția de guvernator militar al teritoriului românesc ocupat (unde statul major economic german a instituit un regim de exploatare a tuturor resurselor țării, care, împreună cu distrugerile de război, au produs României pagube estimate la 17 722 307 999 franci aur) și Marea Cruce a ordinului Crucii de Fier (doar 5 decernate pe perioada războiului). Pentru anul 1917, a pregătit distrugerea Armatei Române, refugiată în Moldova, printr-o ofensivă în clește: Grupul gen. Friedrich von Gerok spre Oituz, iar Grupul lui M. spre Focșani – Mărășești – Adjud. Bătălia crâncenă de la Mărășești (6-19 aug. 1917), a constituit cea mai glorioasă faptă de arme a românilor în Primul Război Mondial, M. înregistrând primul său eșec de răsunet și fiind nevoit să înceteze lupta după ce pierduse c. 47 000 de oameni. Ieșirea Rusiei din război (Pacea de la Brest-Litovsk, 9 febr. 1918) a forțat România să înceapă negocieri. Implicat în negocierile pentru pace, M. a supervizat demobilizarea armatei române, rămânând cu forțele de ocupație în România. Au urmat însă înfrângerea decisivă a germanilor pe Frontul de V, capitularea Bulgariei (29 sept. 1918) și atingerea Dunării de către armatele Antantei, situație în care M. primește ordin (12 oct.) să păstreze România cât mai mult. La scurt timp el intervine pe lângă guvernul român să permită retragerea fără incidente a trupelor sale, ocazie cu care își manifestă simpatia pentru cauza națională a românilor, de care vroia să se despartă “ca de niște prieteni“. Abia la 10 nov. – momentul reintrării României în război și al trecerii Dunării de către francezi – el începe retragerea, armata germană dezorganizându-se pe drum. (A.V.Ș.)
Din volumul în pregătire la Editura Meronia