Dezamorsarea
Pentru că o mie de explicații de sens nu fac cât două exemple bine alese, să recurgem și noi, spre o mai rapidă lămurire, la câteva citate, scoase, pentru folclor și limba veche, din DA și din DLR.
Jidan
Format în românește, din jid (termen regional, folosit în nordul Transilvaniei și în Moldova, împrumutat din ucr. și pol. žyd) Ă sufixul –an, jidan a fost de la început un termen popular, opus lui jidov și evreu, termeni culți. Îl găsim în folclor, ca termen etnic lipsit de conotații (“Măi jidane, măi jupâne, / Nu-i schimba calul cu mine?” ori “Când te întâlnești cu jidan, îți merge bine”) dar și conotat negativ, mai degrabă din motive social-economice decât etnice (“Decât slugă la jidan, mai bine la oi cioban” ori “când vor ieși jidanii la secere”, adică niciodată).
Elocvent este faptul că Ion Creangă, scriitorul “popular” prin excelență, folosește jidan (nu evreu, nu jidov, nu ovrei) în Amintiri, cu sens mai mult religios decât etnic, într-un pasaj de un umor nebun, în care preotul Oșlobanu își amintește mânios că i-a fost schimbat hramul bisericii, îndepărtându-i credincioșii (“Ne-ați luat cu șmichirie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, și ne-ați dat în locul acestui sfânt vestit pe Lazăr, un jidan tremțuros, care tot moare și iar învie, și învie și iar moare, de nu mai știe nime de numele lui. Acesta-i hram?”) și, cu sens religios-etnic, în poezia Oltenii în Iași, care-i îndeamnă pe locuitorii capitalei moldave: “Voi cu inima creștini, / Cumpărați dela Olteni! // Voi cu inima creștină, / Nici un ac dela Jidani!”.
Caragiale, în aceeași epocă, folosește și el jidan, în sens religios, fără conotație, în O făclie de Paște (“Leiba Zibal – zise hangiul cu tonul înalt și cu un gest larg – merge la Ieși să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan… Leiba Zibal este goi… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”) și în sens etnic, nu lipsit de o umbră de admirație pizmașă, în Două loturi (“D. Lefter susține că Țâca i-a furat biletele – chivuțele și jidanii nu sunt proști: când cumpără haine vechi, le purică pân toate-ndoiturile.”). În O scrisoare pierdută, Cațavencu, patriotul sforăitor, e lăsat să peroreze pe când pozează în antisemit, iar dezvăluirea “logicii interne” a discursului constituie cea mai nemiloasă subminare a antisemitismului politicianist (“În Iași, de exemplu, – permiteți-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! – în Iași n-avem nici un negustor român, nici unul!… (…) Și cu toate aceste toți faliții sunt jidani! Explicați-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel!”).
Mai aproape de zilele noastre, doi evrei pe care ne cerem scuze că îi punem alături, dar o facem numai din rațiuni “didactice”, au folosit cuvântul jidan fără umbră de intenție antisemită.
Primul, cronologic și ca valoare, este Nicolae Steinhardt. În Jurnalul fericirii, trei sunt ipostazele jidanului.
La primul nivel, și cel mai de jos, de utilizare cețoasă, îl găsim pe “caraliul țigan” (spre cinstea lui, Steinhardt nu se teme de vorbe), pentru care jidanul e unul dintre exponenții răului, unul dintre dușmanii de clasă, unul dintre chiaburii și exploatatorii aruncați în închisoare spre a-și băga mințile-n cap. Gardianul “își omoară timpul punându-ne întrebări cu tâlc: câți ani ai? la cât ești condamnat? pentru ce? ce-ai fost? (…) Pe mine mă întreabă dacă-s Român. Sunt, îi răspund. Ce, mă, nu ești jidan? Sângele meu e evreiesc, îi dau eu replica, dar de gândit și de simțit gândesc și simt românește. Își dă seama că n-a nimerit-o și tace”.
La al doilea nivel, cel tandru-ironic, îl găsim pe preotul paroh al bisericii Silvestru, evocat de Steinhardt cu înțelegere și simpatie, căruia “îi plăcea să declare: decât să văd ministru al cultelor pe un papistaș de-al lui Maniu, mai bine să-l văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, și rostea numele meu”.
La al treilea nivel, cel mai înalt, unde se operează cu precizie de bisturiu, îl aflăm pe tatăl autorului, care își îndeamnă fiul chemat la Securitate spre a fi anchetat: “Și vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos și să nu te caci în pantaloni”. Este un îndemn la demnitate umană în fața căruia distincția semit-antisemit devine inoperantă.
Al doilea exemplu recent de evreu care jidănește pe cineva ni-l oferă Nati Meir, personaj cu iz penal, abonat al închisorilor din Israel și din România. Aflat în continuă campanie mediatică, acesta își anunța, în urmă cu câțiva ani, intenția de a cumpăra clubul Rapid, recunoscându-și totodată neputința în fața proprietarului clubului, George Copos: “Oricum, vă spune un evreu, George Copos este mai jidan decât jidanii!” (Gândul 20 VII 2006). Nici antisemitismul nu mai e ce-a fost: un evreu îl face jidan pe un român!
Jidov
Jidov (împrumut din sl. židovinŭ pentru a desemna o persoană de religie iudaică) apare în primele traduceri ale cărților sfinte (Coresi: “Petru… rudă de jidovi… era”; Varlaam: “Cum, tu fiindŭ judovŭ, dela mene ceri să beai?”), în pravile și letopisețe (“Au prins pre câțiva jidovi și i-au pus la închisoare” ori “Eretic și jidov împotriva creștinilor nu să primesc spre mărturie”), coborând însă și în limba populară (“Maica Domnului era fata lui David și slujia la un Jidov” ori “Domnul Hristos a fost tot jidov mare”) și căpătându-și consacrarea mai ales prin legenda jidovului rătăcitor. Uneori, jidov este sinonimul eufemistic al lui jidan (ca la Alecsandri, de pildă: “Cele mai multe sunt crâșme proaste ținute de jidovi stremțeroși”), mult mai colorat decât impersonalul evreu.
Evreu
Evreu (din slavon. evreĭ), așa cum o arată și etimologia, este la origine un împrumut cult, introdus în română de scrierile slavonești și de primele traduceri. Tocmai pentru că era un cultism, devenit cu vremea etnonim, evreu a rămas neutru stilistic, nefiind însoțit de conotații. Îl aflăm în Psaltirea Scheiană (“Tocmi-se pământul lui, cu adaos scris de evrei”), în Biblia de la 1688 (“Făcutu-s-au răzștire elinilor cătră evrei”) și numai rar în limba populară (“Când Hristos cina la masă / Sta evreii după casă”).
Și totuși… nu numai jidan, cuvântul cel rău, care se cere etichetat în dicționare, ci și evreu, cuvântul cel bun, poate fi implicat în formulări negative la adresa etniei pe care o desemnează. Să urmărim câteva știri, de pe la noi și de aiurea, culese din presa ultimilor ani: “Consilierul județean PD-L D.C. a declanșat un imens scandal în urmă cu câteva luni după ce a afirmat că reprezentantul PSD în forul deliberativ județean, N.B., l-ar fi făcut evreu împuțit în ședința de plen…” (ziare.com 26 iun. 2008); “șBerlusconiț a relatat povestea unei familii de evrei care ascunde un alt evreu, făcându-l să plătească o taxă lunară uriașă, fără să-i spună că războiul (al Doilea Război Mondial) a luat sfârșit.” (ziare.com 4 X 10); “Consilierul James Jones a reușit să indigneze o parte a publicului, după ce a vorbit despre negustorul evreu care a refuzat să-i dea apă unui taliban în deșert…” (ziare.com 27 IV 10); “Eminescu nu a murit de moarte bună, a fost asasinat de niște alogeni. Erau evrei, inși din poporul ales, cei care au pus la cale asasinarea poetului, deranjați de scrierile politice și poeziile lui Eminescu.” (ziare.com 14 VI 10). Să oprim aici seria citatelor, care ar putea continua pe pagini întregi.
Reacția forțelor de intervenție
Dacă lipsa de profesionalism și prostul gust al (cu câteva excepții) publicațiilor noastre nu mai sunt de multă vreme motiv de mirare, de mirare, într-adevăr de mirare este precipitarea cu care Academia Română, prin directorul Institutului de Lingvistică “Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, acad. Marius Sala, a răspuns, cu număr de înregistrare și cu ștampilă, unei adrese primite prin e-mail. Răspunsul grăbit al acad. Marius Sala, care conține el însuși exagerări și erori, nici nu pune lucrurile la punct, nici nu îi poate mulțumi pe semnatarii petiției, dornici de altceva.
Să vedem însă ce le-a răspuns acad. Marius Sala semnatarilor sesizării-ultimatum. Primul paragraf, care se dorește a fi o punere în temă a necunoscătorilor cu dificultățile facerii unui dicționar, păcătuiește prin cel puțin două neadevăruri:
– nu orice dicționar “are în vedere întreaga istorie a evoluției și utilizării unui cuvânt, încercându-se surprinderea tuturor nuanțelor semantice și stilistice”, cum afirmă acad. Marius Sala (afirmația este valabilă pentru dicționarele academice, de tip tezaur, nu și pentru restul dicționarelor, de pildă, pentru dicționarele de uz școlar, pentru dicționarele de neologisme, de regionalisme etc.);
– dacă, în pofida exprimării ușor ambigue, putem fi de acord că orice dicționar trebuie să formuleze “definiții exacte sub aspect științific”, precizarea următoare din textul-răspuns, “și cât mai corecte din punct de vedere politic”, ne lasă, pur și simplu, fără grai. Ce caută politica în dicționarele de limbă? Ne întoarcem la definițiile “aprobate” de partid dinainte de 1989? Sau ne băgăm capul, fără să ne doară, în jugul corectitudinii politice, mai perversă chiar decât corectitudinea partinică și mai intransigentă decât lupta de clasă? Ne îndoim că acesta este punctul de vedere oficial al Academiei Române – și chiar dacă ar fi, el s-ar aplica exclusiv dicționarelor normative, nu și celor preponderent descriptive, de genul DEX, în care numai prin abuz s-au strecurat indicații de “bună practică”.
Al doilea paragraf din textul-răspuns încearcă să ofere o explicație pentru înlocuirea în ediția din 2009 a DEX, în paranteza dedicată registrului stilistic și recomandărilor normative, a indicației “popular, peiorativ” din 1998 (“corectă din punct de vedere istoric” – ceea ce este neadevărat, pentru că termenul a fost popular, dar nu a fost și nici nu este întotdeauna și peiorativ) cu aceea de termen “familiar” (o caracterizare care, așa cum am arătat, nu este, pentru limba actuală, greșită). Acad. Marius Sala spune că “s-a înlocuit din eroare…”. Cine se ascunde în spatele acestui impersonal “s”? Un redactor-cercetător al Institutului de Lingvistică? Un redactor coordonator? Sau un redactor (dacă va fi existând) al editurii care, după 1990, s-a substituit Editurii Academiei și a preluat, spre tipărire și difuzare “cea mai vândută carte din România”? Mister…
În sfârșit, cel de al treilea paragraf promite că “în viitoarele ediții ale tuturor dicționarelor elaborate de Institutul de Lingvistică, sub egida Academiei, vom introduce indicații care să nu lase loc unor interpretări discriminatorii”. Interpretări discriminatorii…? Nefericită exprimare…
Sfârșitul, promițător, al paragrafului al treilea asigură că se vor adopta formulări de tipul “cu sens peiorativ, nerecomandat”, ceea ce transformă, pe de o parte, toate dicționarele viitoare în dicționare prescriptive (un obiectiv, evident, excesiv) și, pe de altă parte, reprezintă un abuz, pentru că nu toate contextele în care apare jidan sunt peiorative și blamabile, așa cum s-a văzut.
Răspunsul puitorilor petardei
În urma răspunsului Academiei Române, aflam în urmă cu câteva zile pe Hotnews, “mai multe grupuri evreiești” au afirmat că schimbarea promisă pentru viitoarele dicționare “nu este suficientă” – “grupurile”, din București și New York, doresc să se menționeze “clar” că jidan este un termen “rasist și antisemit”. Cuprinse de febra solicitărilor ultimative, “grupurile evreiești” nu au mai băgat de seamă că antisemitismul este o formă de rasism…
Dicționarele alcătuite sub egida Academiei Române sunt lucrări prea serioase pentru a fi târâte în polemici cu urechiști.. Ele trebuie lucrate în liniște și cu mintea limpede, nu sub presiunea reprezentanților de oengeuri sau “grupuri” care nici măcar nu folosesc corect limba română.
.