S-au împlinit în acest decembrie 20 de ani de la plecarea lui Petre Țuțea. Nu l-am cunoscut personal dar mă gândesc că în inflația de moși Crăciuni existentă astăzi, acest Socrate al românilor este cum nu se poate mai nimerit să fie comemorat cum se cuvine.
Ucenicii, prietenii și admiratorii l-au omagiat recent pe Petre Țuțea la Muzeul Țăranului Român. Am reținut evocările filosofului și scriitorului Ion Papuc, scriitorilor Marcel Petrișor și Răzvan Codrescu. Cu același prilej a fost lansat un nou număr, dublu, al revistei Rost (Nr. 104-105) care i-a dedicat lui Țuțea un consistent dosar omagial. Remarcabile sunt paginile semnate în acest dosar de teologul Radu Preda, de scriitorii Dan Ciachir și Răzvan Codrescu.
Fără îndoială marea problemă (și șansă, poate) a moștenirii lui Petre Țuțea este că opera acestuia a fost preponderent orală, partea scrisă fiind adesea incertă, apocrifă sau insuficient finisată de autorul ei. Nu s-au găsit încă resursele umane și financiare care să editeze – atât cât se va putea – opera omnia Petre Țuțea. În aceste condiții legenda și evocările zugrăvesc un personaj încărcat precum un pom ale cărui roade riscă să rupă crengile. Dar și depășesc, de departe, opera scrisă. Nedrept totuși, întrucât, ceva eforturi editoriale au existat – a se vedea aparițiile semnate Petre Țuțea la Editura Timpul (Iași), Eikon (Cluj) sau Anastasia și Humanitas (București). Nu am ales decât editurile ale căror nume certifică, până la un punct, și calitatea cărții publicate.
Cu toate entuziasmele datorate vârstei sale de atunci, rămâne un document de suflet evocarea “din mers” a ucenicului Radu Preda – mă refer desigur la al său “Jurnal cu Petre Țuțea” apărut la Humanitas (1992), și mai încoace la Deisis (Sibiu, 2002). Nu pot fi ignorate convorbirile filmate cu Vartan Arachelian, ori filmul făcut de Gabriel Liiceanu.
Precum în nenumărate alte cazuri ne aflăm în plin șantier. Pe măsură ce ne îndepărtăm fizic de fenomenul Țuțea apar apocrife sau evocari care necesită discernământ, ne lovim de entuziasmul unor pretinși discipoli care riscă să rupă sau să schimonosească crengi întregi din pomul atât de încărcat de roade.
Nici necesara distanță critică nu o întâlnești decât rarisim. Ce e drept, o astfel de personalitate îți lunecă printre degete, încă nu s-a născut un critic pe măsura uriașului evocat aici. Îmi amintesc de o discuție personală cu o personalitate de uriaș calibru, în orice caz, doctorul Ioan Ladea – cel mai mare medic acupunctor al nostru de după 1989. Om cu ascendență politică asemănătoare cu cea a lui Țuțea, ba chiar aflat printre cei câțiva “nebuni” care i s-au alăturat și lui Paul Goma. Ei bine, Ioan Ladea, posesorul unei culturi rafinate și a unei memorii de invidiat (învățase singur chineza veche pentru a buchisi apoi înțelepciunea taoistă), care a fost o vreme închis în aceeași celulă cu Țuțea, îmi spunea că, uneori, își permitea obrăznicia să-l mai contrazică pe maestru. În sensul că citatul pe care-l dădea acesta nu era tocmai exact ori autorul era altul. Țutea recunoștea greșeala spășit, dar cu mândrie aristocrată…
Genul de dialog și de învățătură pe care le practică Petre Țuțea sunt nu neapărat “socratice” cât pur și simplu creștine arată scriitorul Dan Ciachir în paginile din revista Rost dedicată lui Țuțea: “autentica instrucție e de natură orală și mai puțin scolastică. Am evitat cuvântul «socratică» întrucât chiar și în călugărie, sau în raportul duhovnic-penitent, primează întâlnirea (și transmiterea) față către față. Regimul totalitar poate interzice sau topi o carte considerată periculoasă pentru el, însă nu poate împiedica incizia în suflet a unui adevăr transmis față către față, potențat adesea de aureola «fructului oprit»” (p. 41).
La rândul său, teologul Radu Preda, după ce declară că nu este “nici țuțolog și cu atât mai puțin țuțoman” (p. 38)… evocă “contrastul absolut” adus de Petre Țuțea la stilul apucat, inconsistent, lipsit de cultură solidă existent pe piața românească de astăzi tributară unei mediatizări în extensie explozivă: “Cu o cultură solidă, acumulată în ciuda unei copilării și adolescențe oscilând între precaritate și momente de grație, având la bază o căutare lăuntrică, fapt care lămurește cumva trecerea cu timpul de la orientarea de stânga către cea de dreapta, parcurgând etapele unei munci administrative de expertiză, cunoscând gustul amar al gloriei într-un regim și persecuția în altul, model de rezistență în sistemul carceral, prieten cu cele mai mari spirite ale generației sale, încercând să lase o operă scrisă, în repetate rânduri confiscată, impunându-se în cele din urmă mai ales prin puterea verbului – Țuțea este un exemplu total opus notorietății prin mediatizare și aceasta în ciuda faptului, aparent paradoxal, de a se fi bucurat imediat după 1989 de o prezență intensă în mass media din România acelor ani. (…) El rămâne modelul unei notorietăți câștigate prin proba intelectuală, rigoare analitică, tăria morală și influența benefică asupra contemporanilor săi, bătrâni și tineri deopotrivă. El este modelul notorietății înțelepciunii hrănite, în pușcărie și mai ales în ultima parte a vieții, de o eroică și pilduitoare asumare a drumului Crucii. Doar o astfel de pânză freatică, neotrăvită, poate explica explozia de vitalitate de la suprafață a fructelor târzii din copacul gândirii lui Țuțea” (p. 39).
Aceleași concluzii și la fel de ferme izvorăsc din eseul semnat de Răzvan Codrescu în care autorul își propune o scurtă introducere în gândirea lui Petre Țuțea: “Întorcându-ne le acea filosofie creștină a culturii… am putea spune, continuând gândirea lui Petre Țuțea (care la rândul ei valorifică «sugestii» naeionesciene), că se constată, în istoria spirituală a omenirii, două mari tipuri alternative de cultură, corespunzând celor două viziuni fundamentale despre lume: pe de o parte, cultura ancillară (slujitoare), întemeiată pe viziunea teocentrică; pe de altă parte, cultura autonomă (“luciferică”), întemeiată pe viziunea antropocentrică. Pe de o parte, o cultură de verticalitate sacră (cultura omului care-și venerează Zeii/Zeul), pe de alta, o cultură de orizontalitate profană (cultura omului care se venerează pe sine însuși). Cultura ancillară a caracterizat, istoricește vorbind, Antichitatea timpurie și Evul Mediu, în vreme ce cultura autonomă a caracterizat Antichitatea clasică (“primul antropocentrism” și Modernitatea (al “doilea antropocentrism”, inaugurat de Renașterea occidentală și împotmolit de-acum în mlaștinile “post-modernității”)” (p. 37). Concluzia exegetului decurge firesc: “dacă luăm în serios creștinismul, asemenea lui Petre Țuțea – omul nu se poate salva fără Dumnezeu; și cu atât mai puțin împotriva lui Dumnezeu” (p. 37).
Va avea parte Petre Țuțea de urmași pe măsura anvergurii sale? Dacă roadele acestui copac vor fi consumate cu discernământ, onestitate și zâmbet, da. Dacă crengile îi vor fi smulse și pocite din prea mult entuziasm, din prostie, din rea-credință, din fanatism religios și pseudo-cultură vom rămâne cu un ciot.
Dacă ar avea puterea să-l întrebe careva despre toate cele de mai sus, probabil că va răspunde la fel de detașat precum a făcut-o odinioară în privința filosofiei: “Filosofia? Nu mi se pare altceva decât o rafinată trăire în promiscuitate cu moartea și cu neantul…” (p. 49). Măcar pentru o astfel de rostire, Cioran are motive să-l invidieze și să-l admire.