Petru cel Mare. Viața și lumea lui (I)/ de Robert K. Massie

În lucrarea sa, care a câștigat premiul Pulitzer în 1981, Robert K. Massie prezintă detaliat viața acestui captivant personaj istoric și evidențiază evenimentele cruciale care au transformat un băiat într-o legendă, inclusiv călătoriile sale incognito prin Europa, curiozitatea sa de nepotolit față de obiceiurile occidentale, obsesia pentru mare și constituirea măreței flote rusești, modul în care a creat o armată de neînvins și relațiile sale cu cei pe care i-a iubit cel mai mult: Ecaterina, iubita sa tandră, și Menșikov, prințul fermecător și lipsit de scrupule care a ajuns la putere prin intermediul prieteniei cu Petru. Un loc special în carte îl ocupă relația dificilă a lui Petru cu fiul său Aleksei, care a fost judecat și condamnat la moarte în 1718.

Autorul nu neglijează nici viața politică, socială, culturală și religioasă din Rusia pe parcursul jumătății secunde a secolului al XVII-lea și primei părți a secolului al XVIII-lea. Astfel, Massie își conduce cititorii în lumea rusească medievală și premodernă schimbată iremediabil, uneori în mod violent, de reformele inițiate de monarhul autocrat Petru cel Mare. Fie că sunt schimbări care au afectat în primul rând individul, precum obligativitatea tăierii bărbilor, sau inițiative care au vizat consolidarea forței statului, de exemplu, înființarea marinei rusești și a Sankt-Petersburgului, reorganizarea administrativă inspirată de modelul occidental, toate acestea au transformat Rusia medievală într-un stat modern. În același timp, multe dintre reformele din timpul lui Petru au avut o influență îndelungată asupra societății rusești.

Cartea lui Massie nu oferă doar o perspectivă internă a societății rusești, ci urmărește și acțiunile lui Petru în planul politicii externe, la nivel european sau chiar global. Astfel, două dintre cele cinci secțiuni ale lucrării se ocupă de relațiile Rusiei cu celelalte state europene. Poate cel mai important conflict din timpul domniei lui Petru a fost cel împotriva Suediei. În urma Marelui Război Nordic (1700-1721), Rusia a obținut o serie de teritorii (Estonia, Livonia și Ingria). Totodată, deznodământul acestui lung război a însemnat și ascensiunea Rusiei la rangul de putere continentală.  Pe plan militar, însă, domnia lui Petru nu a fost scutită de eșecuri. Campania țarului din Moldova, pornită împotriva Imperiului Otoman, s-a terminat prin înfrângerea de la Stănilești (1711).

Nu de puține ori, autorul american îi aduce în prim-plan pe actorii politici importanți din Europa sfârșitului secolului al XVIII-lea și începutului secolului al XVIII-lea. Regi, comandanți militari, nobili, toți sunt prezentați cititorilor, care pot astfel înțelege mai bine acțiunile sau atitudinile lor. Țarul Aleksei, tatăl lui Petru, Ludovic al XIV-lea, Wilhelm de Orania, Carol al XII-lea, Augustus de Saxonia, ducele de Marlborough, prințul Eugeniu de Savoia sau feldmareșalul Rehnskiöld se numără printre figurile ilustre descrise de Massie.

De regulă, atunci când analizează anumite perioade, istoricii pun accentul pe rolul proceselor și al fenomenelor de lungă durată, lăsând cumva în umbră personalitățile excepționale. Tocmai pentru a sugera impactul lui Petru cel Mare asupra istoriei Rusiei, în special, putem face apel la istoria contrafactuală și să ne întrebăm: Cum ar fi arătat Rusia contemporană dacă n-ar fi existat Petru cel Mare?

Robert K. Massie s-a născut în Lexington, Kentucky. A studiat istorie americană la Yale și istorie europeană la Oxford, fiind bursier Rhodes. A fost președintele Asociației Autorilor Americani din 1987 până în 1991. Robert K. Massie a câștigat premiul Pulitzer pentru biografii cu lucrarea Petru cel Mare. Printre celelalte cărți ale sale se mai regăsesc și  Catherine the Great, Nicholas and Alexandra, The Romanovs, Dreadnought, Castles of Steel. 

Cincizeci de lovituri pe Prut

Cheia campaniei lui Petru erau două principate creștine, Valahia și Moldova. Așezate la sud de Carpați și la nord de Dunăre, aceste regiuni fac parte azi, într‑o oarecare măsură, din sud‑estul Uniunii Sovietice și, o mare parte, din România de azi. În secolele al XV‑lea și al XVI‑lea, în căutarea securității, ele s‑au plasat sub su­zeranitatea Sublimei Porți, păstrându‑și autonomia internă, dar acceptând să plătească sultanului tribut anual în schimbul protecției.

Odată cu trecerea timpului, Poarta a început să‑și aroge dreptul de a numi și a demite prinții locali. Dornici să aibă domnii ereditare, prinții au început să caute, în secret, protecție în alte părți. În timpul domniei țarului Aleksei, au existat dis­cuții preliminare cu Moscova, în legătură cu asumarea suzeranității de către Rusia, dar țarul era prea ocupat cu problemele pe care le avea cu Polonia.

În 1711, Valahia, cel mai bogat și mai puternic dintre cele două principate, era condus de un prinț (titlul local era de hospodar), Constantin Brâncoveanu, un voievod activ și flexibil care venise la domnie otrăvindu‑l pe predecesorul său și care își folosise talentele nu doar pentru a se agăța de domnie timp de douăzeci de ani, dar și pentru a‑și construi o armată puternică și o mare avere personală. Din punc­tul de vedere al sultanului, Brâncoveanu era mult prea bogat și puternic pentru un prinț‑satelit, iar domnitorul a fost luat în vizor pentru înlocuire, atunci când avea să se ivească ocazia. Inevitabil, Brâncoveanu a simțit aceste lucruri și, după Poltava, fiind convins că steaua lui Petru este în ascensiune, a încheiat un tratat secret cu țarul. În cazul unui război al rușilor împotriva Turciei, Valahia avea să fie de partea țarului prin 30.000 de soldați pe câmpul de luptă și furnizarea de provizii trupelor ruse care ajungeau în Valahia – provizii care urmau să fie totuși plătite de Petru. În schimb, Petru promitea să garanteze independența Valahiei și drepturile ereditare ale lui Brâncoveanu și l‑a făcut pe acesta Cavaler al Ordinului Sf. Andrei.

Moldova era mai slabă și mai săracă decât Valahia, iar domnitorii ei se schimbau repede. Ultimul dintre ei, Dimitrie Cantemir, era în funcție în 1711 de mai puțin de un an, numit de sultan, cu condiția să ajute Poarta să‑l prindă și să‑l detroneze pe vecinul său, Brâncoveanu, serviciu pentru care el urma să devină domnitor atât al Valahiei, cât și al Moldovei. Dar, sosind în noua lui capitală, Iași, Cantemir a simțit și el schimbarea care plutea în aer și a început să negocieze în cel mai mare secret cu Petru. În aprilie 1711, el a semnat un tratat cu țarul obligându‑se să ajute inva­zia rușilor cu 10.000 de oameni. În schimb, Moldova avea să fie declarată stat independent, aflat sub protecție rusească. Nu trebuia să fie plătit niciun tribut, iar familia Cantemir urma să devină dinastie conducătoare ereditară.

Datorită acestei promisiuni de ajutor din partea celor doi prinți ambițioși care se urau unul pe celălalt, Petru și‑a început campania împotriva turcilor.

Decizia lui Cantemir era agreată în Moldova. „Ai făcut bine cerându‑le rușilor să ne elibereze de sub jugul turcesc“, îi spuneau nobilii. „Dacă aflam că ai de gând să te întâlnești cu turcii, eram hotărâți să te abandonăm și să ne predăm țarului Petru.“ Dar Cantemir mai știa că armata otomană este deja în marș și că atunci când marele vizir s‑ar fi apropiat, ar fi fost clar că el și provincia lui trecuseră de partea țarului. Din acest motiv, el i‑a trimis mesaje lui Șeremetiev, care comanda corpul principal de armată al rușilor, implorându‑l pe feldmareșal să se grăbească. În ca­zul în care corpul principal al armatei nu s‑ar fi putut mișca mai repede, Cantemir a cerut ca măcar o avangardă de 4.000 de oameni să vină ca să îi protejeze poporul de răzbunarea otomană. Șeremetiev mai primise și de la Petru ordin să se grăbeas­că, pentru că acesta voia să ajungă și să traverseze Nistrul până în 15 mai, ca să pro­tejeze principatele și să‑i încurajeze pe sârbi și pe bulgari să se ridice și ei la luptă.

Ca să fie sigur că moldovenii vor privi venirea trupelor străine ca pe o bine­cuvântare, Șeremetiev era înarmat cu mesaje tipărite de la țar, pentru toți crești­nii din Balcani:

„Știți cu toții cum au călcat turcii în picioare credința noastră, cum au pus mâna, prin trădare, pe toate locurile sfinte, cum au devastat și au distrus multe biserici și mănăstiri, cum au făcut multe înșelătorii, și ce nenorociri au provocat, și câte văduve și orfani au robit și i‑au împrăștiat cum face lupul printre oi. Acum eu vin în ajutorul vostru. Dacă inima voastră dorește, nu vă feriți de marele meu impe­riu, pentru că e drept. Nu‑i lăsați pe turci să vă înșele, și nu întoarceți spatele cu­vântului meu. Alungați‑vă teama și luptați pentru credință, pentru biserică, pen­tru care noi vom vărsa și ultima noastră picătură de sânge.”

Petru i‑a dat, de asemenea, feldmareșalului ordine stricte de comportare a sol­daților ruși în timpul marșului prin Moldova: trebuia să fie decenți și să plăteas­că tot ce luau de la creștini, orice jaf trebuia să fie pedepsit cu moartea. Odată ce Cantemir s‑a declarat susținător al rușilor iar trupele ruse au început să apară, mol­dovenii s‑au repezit peste turci, mai întâi în Iași, apoi în tot principatul. Mulți au fost uciși; alții și‑au pierdut vitele, oile, hainele, argintul și bijuteriile.

Inițial, planul lui Petru era ca Șeremetiev să mărșăluiască direct spre sud pe malul estic al râului Prut, la joncțiunea lui cu Dunărea, și acolo să blocheze trece­rea turcilor. Totuși, când Șeremetiev a ajuns la Nistru, în apropiere de Soroca, în 30 mai (cu două săptămâni mai târziu decât planificase Petru), Cantemir l‑a implo­rat să meargă direct la Iași, capitala Moldovei. Șeremetiev a cedat rugăminților, iar în 5 iunie armata lui își așeza tabăra la Iași, pe malul vestic al Prutului. Scuza lui Șeremetiev pentru că a nesocotit ordinul lui Petru a fost că armata suferise foarte mult la traversarea stepei sub soarele fierbinte și avea nevoie să‑și revină. Animalele avuseseră puțin nutreț, iarba fiind arsă de călăreții tătari care îi hărțuiau din flan­curi. Mai târziu, Șeremetiev și‑a dat seama că probabil era deja prea târziu să‑i îm­piedice pe turci să traverseze Dunărea și că, traversând Prutul, el s‑ar afla într‑o poziție mai bună pentru a proteja Moldova de marele vizir.

Petru, când a ajuns la Soroca după Șeremetiev, a fost furios pe feldmareșalul lui și a scris că bătrânul general le permisese turcilor să ajungă înaintea lui. Cu toate acestea, pentru că Șeremetiev stricase planul original, țarul, venind în urma lui, nu avea încotro decât să accepte noul traseu; orice altă mișcare ar fi divizat arma­ta. Și forțele lui Petru suferiseră mult în timpul marșului, iar oamenii erau la ca­pătul puterilor când au ajuns la Prut în 24 iunie. Lăsându‑i acolo, țarul a pornit înainte călare, a trecut râul și a intrat în Iași ca să vorbească cu Cantemir. A fost primit cu pompă regală și cu un mare banchet. Domnitorul a făcut o bună impre­sie. „Un om foarte practic și un foarte bun sfătuitor“, era aprecierea țarului. Cât era în Iași, Petru a primit doi emisari cu o ofertă de pace de la marele vizir. Oferta era indirectă, dar reflecta reticența vizirului – și, în spatele său, a sultanului – de a lupta și de a‑i provoca pe ruși să‑și trimită flota pe Marea Neagră. Petru a respins oferta. Înconjurat de armata lui, având asigurări în legătură cu sprijinul valah și moldovean și auzind rapoartele cu privire la reținerea față de luptă a marelui vizir, țarul se simțea încrezător în victorie. În această dispoziție fericită, Petru l‑a luat pe Cantemir să viziteze armata campată pe Prut. Acolo, împreună cu Ecaterina și oaspetele său, el a sărbătorit a doua aniversare a Poltavei, marea victorie care făcu­se toate lucrurile acelea posibile.

Chiar atunci când țarul sărbătorea, situația lui militară se deteriora. Marele vi­zir traversase Dunărea la Isaccea și, informat de respingerea ofertei de către Petru, mărșăluia spre nord cu o armată de 200.000 de oameni. Mai mult decât atât, era o lipsă suspectă de vești din Valahia, care, în ultimă instanță, era mult mai importan­tă în campania lui Petru decât Moldova. În Valahia, totul depindea de domnitorul Brâncoveanu. Până când el nu‑și ridica public steagul princiar în favoarea țarului, era greu de crezut că nobilimea și oamenii de rând aveau să urmeze chemarea lui Petru împotriva turcilor. Dar Brâncoveanu se temea și, de aceea, era prudent. Știind ce armată uriașă se află pe câmpul de luptă, știind, de asemenea, și ce s‑ar fi întâm­plat dacă turcii ar fi câștigat iar el ar fi fost de partea celui învins, nu și‑a făcut pu­blic sprijinul pentru ruși. Boierii lui au fost de acord. „Este periculos să te declari cu Rusia, până când armata țarului nu trece Dunărea“, l‑au sfătuit ei. Când arma­ta turcă a trecut prima Dunărea, Brâncoveanu s‑a hotărât. Tocmai când marele vi­zir, informat de trădarea domnitorului, ordona arestarea lui, Brâncoveanu a schim­bat brusc tabăra. Folosind ca pretext o scrisoare de la Petru, al cărei ton, a spus el, l‑a ofensat, Brâncoveanu a anunțat că nu se mai consideră legat de tratatul secret cu țarul și le‑a înmânat turcilor proviziile adunate pentru armata rusă cu banii lui Petru. Această trădare a avut efecte imediate și catastrofale asupra campaniei ruse. Proviziile dispăruseră, iar moldovenii nu puteau suplini deficitul.

Cu toate acestea, Petru nu a renunțat la campanie. I s‑a spus că o cantitate mare de provizii fusese adunată pentru turci și că acestea se aflau depozitate fără pază pe Prutul inferior, aproape de joncțiunea lui cu Dunărea. Cum armata principală turcă traversase Dunărea și mergea spre nord pe malul estic al Prutului, ca să‑l întâlnească, țarul a decis să traverseze pe malul vestic și să se deplaseze spre sud. Dacă ar fi reușit, ar fi putut să‑l învăluie pe marele vizir din flancuri, să captureze proviziile turcești și să taie liniile de legătură ale armatei otomane cu baza ei. Pentru a spori șansele de succes, Petru l‑a detașat pe Ronne, cu toată cavaleria rusă de 12.000 de oameni, să o ia înainte, în jos, pe malul de vest al Prutului, și să atace ariergarda otomană, ca să captureze sau să incendieze depozitele și magaziile de la Brăila, pe Dunăre. În 27 iunie, cavaleria a plecat, iar trei zile mai târziu și infanteria a trecut Prutul și a plecat spre sud, coborând pe malul vestic în trei divizii. Prima era con­dusă de generalul Janus, a doua de țar și a treia de Repnin.

Janus era primul care urma să intre în contact cu turcii. Pe când rușii se depla­sau spre sud, pe malul vestic al Prutului, iar turcii se deplasau spre nord, pe malul opus, trupele care se aflau în avangardă s‑au văzut unele pe altele, peste râu, în 8 iulie. Amândouă părțile au tresărit când au văzut că se află la așa de mică distanță. Când i s‑a spus acest lucru marelui vizir, el s‑a înfricoșat, iar primul lui gând a fost să se retragă. „Pentru că nu văzuse niciodată trupe inamice și pentru că prin na­tura lui era un mare laș, el s‑a considerat pe loc pierdut“, scria Poniatowski, care însoțea armata otomană. Împreună, hanul tătar Devlet Ghirei, Poniatowski și aga ienicerilor l‑au îmbărbătat, iar în ziua următoare armata turcă a continuat marșul ei spre nord. Inginerii turci au construit repede poduri, ca armata să poată traver­sa înapoi pe malul vestic pentru a‑și întâlni inamicul. Petru, aflând că turcii traver­sau pe partea lui de râu, i‑a ordonat imediat lui Janus să vină înapoi, ca să se ală­ture armatei principale.

Fragment din Petru cel Mare. Viața și lumea lui de Robert K. Massie, în pregătire la Editura Allfa. Traducere de Claudia Olteanu