Piatra soarelui

Odata cu venirea primaverii se observa parca mai bine cum strada Lapusneanu, candva foarte frecventata ca loc de petrecere si promenada burghezo-proletara, cu belsug de bere, mici ori seminte sparte in zgomotul muzicii de fanfara, a capatat in ultima vreme aspectul septic al unui muzeu in aer liber.
Acesta e amenajat cu gust, in intentia vadita de a retine macar pentru o clipa privirea trecatorului grabit, inclinat sa pretuiasca lucrurile numai pe latura practica, strict utilitara. Pentru ca, oricat ar fi de needucat si lipsit de sensibilitate, omul se lasa cu usurinta prins in capcana emotiilor retrospective, inteligent speculate de catre edili prin conservarea relicvelor si a monumentelor cu potential simbolico-afectiv. Din pacate, coarda patriotica a unui primar cu inima simtitoare a vibrat mai puternic decat ar fi fost necesar, de vreme ce ne-am pricopsit peste noapte cu o infioratoare statuie de arama a sfantului voievod ziditor de biserici si iute varsator de sange nevinovat, taman in fata Palatului Telefoanelor, la unul dintre capetele strazii ce leaga astazi Piata Unirii si Hotelul Traian de intersectia cu principalele trasee de circulatie dinspre Gara, Pacurari si Copou.
Cu toate acestea, in ciuda neinspiratului edificiu din bronz ce se proiecteaza sinistru pe fondul cenusiu de fier si beton al unei cladiri ultramoderne cu multe etaje, atmosfera de altadata reinvie ca prin minune cativa pasi mai incolo, in dreptul Galeriilor Anticariat si al Cofetariei Tuffli. Terasele cu lautari au disparut pentru totdeauna, precum si cele doua cinematografe de data ceva mai recenta (Tineretului si Republica, dupa numele pastrate inca pe zidul cladirilor), unde poporul muncitor venea duminica sa se relaxeze. In locul tigancilor de care te loveai pe trotuar au aparut intre timp buchinistii, indivizi taciturni, prematur melancolizati de inutilitatea propriului comert, iar in imediata lor vecinatate, atragatoarele tarabe unde negustorii de antichitati isi expun marfurile cu iz de mucegai si misterioasa patina.
Ei bine, aici, pe aceste prafuite tarabe am descoperit in ultimii ani o multime de obiecte incantatoare si de bijuterii care fac astazi parte din colectia nu mai putin incantatoarei mele sotii. Si cand te gandesti cat de putin am scos din buzunar pentru asemenea piese rare!… E drept, am ocolit intotdeauna cu neplacere metalele scumpe ca platina sau aurul, pentru ca mi se par lipsite de noblete, trivializate prin larga lor intrebuintare (in forma lantului de un deget trecut prin jurul grumazului si afisat ca adjuvant al virilitatii pe un piept bombat si paros, ori in aceea a ghiulului mitocanesc pus pe degetul mic, ca sa nu mai amintesc de bratarile, cerceii sau dintii expusi cu ostentatie in orice imprejurare ca semn al prosperitatii si reusitei in viata). Aurul mi se pare frumos numai cand e dintr-o bucata, in forme masive, pe care sa fie montate pietre cu irizari de cer si de sange, rubine si smaralde, bucati de lapis-lazuli, ca in uluitoarele coroane ale faraonilor. Altfel, oricat ar fi de abundent, daca e taiat in forme impersonale, ca produs de serie, devine meschin, tiganesc. La fel, diamantul. Cand nu are dimensiuni impresionante, lasa o impresie jalnica. De aceea, feriti-va de femeile cu pretentii, care se arata fascinate numai de diamante si aur!
Ganditi-va in schimb la cat de putin costisitor, dar cat de aristocratic arata argintul! Lucrata in forme geometrice, in filigran, dintr-un metal cu aspect fanat a carui textura pastreaza intacta amintirea contactului cu pamantul, montura de argint scoate in evidenta frumusetea pietrei, fie ea verde, rosie sau albastra, dar mai cu seama galbena, pentru ca nimic nu egaleaza in eleganta si stralucire irizarile fascinante de miere condensata si sucuri vegetale ale chihlimbarului, legendara “ambra” slavita de antici. Imi place sa-i spun piatra soarelui, desi se stie ca nu e decat o rasina de pin solidificata acum cateva milioane de ani, cu nuante batand cand in verde, cand in ros-visiniu. Ramasitele perfect conservate ale cate unei preistorice insecte constituie dovada peremptorie de autenticitate a acestui aur vegetal facut sa impodobeasca o mana fina sau un gat alb de suava domnita.
La anticarii de pe Lapusneanu am gasit adevarate minuni, bijuterii vechi, coliere purtate probabil candva de catre niste femei frumoase si mandre, care au iubit arta, dispretuind in schimb cu tot sufletul lor curat si nepervertit, dar iubitor de viata, stralucirea amagitoare si stearpa a aurului. Pentru ca aurul e un metal funerar, menit sa lumineze in adancul pamantului calea fara de intoarcere spre lumea de dincolo. Pe cand chihlimbarul, luminos si vesel ca ziua cea buna, se reintoarce aici, printre noi, pe tarabele de pe Lapusneanu, sub forma unei bucati de soare in care si-a prins antenele insetate de viata o gaza neastamparata.