Din 2000, avem cresterea economica. An de an. Avem, asadar, mai mult PIB la nivelul intregii societati. Si, in medie desigur, mai multa valoare adaugata pe locuitor.
S-au inmultit insa si nedumeririle. Prima si cea mai insistent rostita cu voce tare: de ce nu este simtita cresterea si in casele oamenilor? Intrebare grea, ce nu are cum sa primeasca doar un singur raspuns.
De obicei, la noi, intrebarea pleaca de la o socoteala simplista: daca PIB-ul pe locuitor creste, cum de locuitorul nu vede aceasta crestere in farfuria din fata lui? De un astfel de mod de a judeca lucrurile se cuvine sa ne descotorosim. Statistic, pentru a avea o imagine globala, impartim anual PIB-ul obtinut la numarul locuitorilor. Acum, la 21,6 milioane. In realitate, insa, painea cea mare, pe care o coacem in fiecare an, nu ajunge in bucati egale in farfurii. Nici nu este posibil sa primeasca fiecare la fel si nici n-ar fi bine. Ar fi chiar catastrofal.
PIB-ul din farfurie nu-i doar o metafora. E si o realitate. tn medie, o familie de romani cheltuieste cam jumatate din ce castiga pentru a-si procura hrana zilnica. Calculand medii, statistica are sansa de a armoniza lucrurile. Analizele sociologice strica insa armoniile statistice. Ies la iveala alte cifre. Vedem cum milioane de oameni, atat la orase, cat si la sate, sunt disperati fiindca abia daca le ajung banii sa manance prost si sa se imbrace prost. Multi dintre ei pun in cosul zilnic si bautura. Tot proasta.
Aceasta masa de oameni sarmani ravneste insa la bunastare. Prea multi insa asteapta bunastarea ca pe un dar din partea statului, a societatii. Prea putini se intreaba ce au ei de facut ca sa castige cursa pentru o noua stare.
Cert este ca fara sa cucerim noi piete, in lumea larga, nu vom reusi la noi acasa sa schimbam standardul de viata. Si nici nu vom avea un alt nivel de consum, mai apropiat de cotele civilizatiei contemporane. Dar, mai ales, nu vom reusi nimic in acest sens fara fixarea semnului egal nu pur si simplu intre venituri si munca, ci intre venituri si eficienta muncii.
Romanul e obisnuit sa spere. Oricat de aspre au fost vremurile, el a trait cu speranta ca anul ce vine va fi mai bun. De multe ori, insa, timpul ce a venit a fost mai rau. Fiindca decalajele ce ne despart de tarile dezvoltate s-au adancit.
Speranta, neinsotita de actiuni energice pentru a stopa ce merge rau si pentru a schimba lucrurile in bine, e o capcana. Cum sa iesim din aceasta capcana? Cum sa rupem, acum, pactul cu proastele obiceiuri si sa trecem imediat la un program de schimbari cardinale in viata economica? Un astfel de raspuns se cuvine a fi gasit imediat. Timpul nu mai asteapta.
Societatea e rau impartita. Numarul pensionarilor a trecut de sase milioane. Mai sunt somerii: in jur de un milion. +i mai sunt cateva milioane care traiesc din ajutoare sociale. De unde le vin banii? Din contributii, desigur. Mai cu seama din contributiile a numai patru milioane de salariati. Dintre care aproape un milion sunt…bugetari. Ceea ce inseamna ca sunt platiti de la buget si aduc inapoi la buget o parte din bani, sub forma de impozite. Contribuabili adevarati fiind numai trei milioane. La o populatie de 21,6 milioane de suflete.
O astfel de structura a acelei mari parti a populatiei legate direct de buget nu are cum sa duca spre bunastare. O restructurare se impune si aici. Sigur, o categorie este intangibila: pensionarii. Ei au muncit la timpul lor, si-au platit contributiile, asa ca au dreptul sa primeasca si majorari, si indexari, si recorelari. Cat priveste, insa, populatia activa, e normal sa fie restructurata. Pentru ca sa ajunga la bunastare numai cei ce vor cu adevarat sa munceasca, cei care sunt gata sa-si asume riscuri, initiative si sa faca treaba de buna calitate.
Principala noastra sursa de bunastare nu poate fi decat interna. Denumirea ei este cat se poate de banala: munca productiva si de buna calitate. Accentul pe cantitate, pe productia de dragul… productiei si-au epuizat rezervele de energie. Daca le-au avut vreodata.
Acum e timpul performantei. Numai reforma intreprinderilor, pe care societatea noastra se vede acum obligata de imprejurari s-o urgenteze, poate sa asigure trecerea la o economie performanta. Este conditia esentiala ca industria romaneasca, intr-o structura noua, cu restrangeri de personal si cu mai putine resurse, dar cu niveluri optime ale productivitatii si ale calitatii muncii, sa asigure reducerea pierderilor, o mai buna oferta interna si mai multe produse pentru export, care sa aduca mai multi bani, lei si valuta. Fara o astfel de restructurare nu sunt posibile nici cresterea veniturilor reale, nici imbunatatirea ofertei interne.
Cea de-a doua sursa de crestere a bunastarii o constituie finantarea externa. Atentie insa: e nevoie sa imbinam contractarea de noi datorii cu atragerea de investitii directe. Cat mai multe. Numai cu astfel de investitii, despre care vorbim atat de mult, le asteptam de multi ani si care nu vor veni pana cand pietele externe nu vor avea garantia ca Romania a apasat pe acceleratorul reformelor si ca a inceput trecerea decisiva la economia de piata, va fi posibil ca milioane de oameni, din randul populatiei active, sa treaca din pozitia de intretinuti ai bugetului in pozitia de contribuabili ai bugetului.