Se întâmplă rar ca un scriitor străin să se lase inspirat, în lumea de azi, de România, de România pierdută a epocii interbelice. O excepție recentă îi aparține prozatoarei britanice Georgina Harding, autoarea romanului “Pictorul fără glas”, nominalizat pe lista scurtă la prestigiosul Premiu Orange în 2012.
Publicată în premieră de Editura Nemira, în traducerea semnată de Iris-Manuela Gâtlan-Anghel, cartea explorează în profunzime suferința și pierderea, aplecându-se asupra efectelor nocive ale istoriei. Povestea începe la Iași, cândva în anii ’50. Pe treptele unui spital este găsit un bărbat fără nume. Surd și mut, necunoscutul începe să comunice numai când Safta, o asistentă medicală, îi aduce hârtie și un creion cu care să deseneze. Încet, chinuitor, amintirile încep să se aștearnă pe foi. Iar amintirile lui sunt și amintirile Saftei, pentru că străinul este Augustin, fiul bucătăresei de la conacul pe care l-a avut odionoară fanilia Saftei. Destinele celor doi protagoniști s-au despărțit însă într-o vară toridă. După care au urmat războiul și invazia stalinistă, după care totul s-a schimbat.
În fiecare dimineață, după ce vacile erau mulse, Paraschiva îi dădea băiatului niște lapte cald ca să prindă puteri, apoi îi ștergea spuma albă de la gură și îl pieptăna. Indiferent cât de mult îl pieptăna, părul revenea cu încăpățânare la poziția lui inițială. Nu înțelegea de ce stăpânii de la conac manifestau un interes aparte pentru el. Era un copil inteligent, spuneau ei. Avea un talent deosebit pentru desen. Da, firește, nu văzuse niciodată vreun copil sau vreun adult desenând atât de mult. Desena când se ducea în odaia copiilor și apoi, când se întorcea de acolo, desena locuri pe care le vedea în fața ochilor, dar și locuri pe care le văzuse în trecut – le desena cu atâta precizie încât Paraschiva le recunoștea. Desena însă și scene, și priveliști pe care le născocea singur, credea mama lui. La început, a folosit doar creionul, dar cei de la conac i-au dat vopsele și culori, iar dacă acestea nu-i erau pe plac, își făcea singur propriile culori, pisând pietre, semințe și alte ingrediente pe care le găsea la bucătărie. Făcea diverse experiențe – amesteca prafurile și sucurile cu var și funingine și apoi le înmuia în apă sau în salivă ca să le întindă pe hârtie. Aducea desenele în căsuța lor – mii de pagini cu desene, mai multe decât avusese ea vreodată. József, grăjdarul, ce-i era prieten, i-a făcut o cutie în care să-și păstreze desenele, iar Augustin petrecea ore în șir sortându-le și aranjându-le. Le împăturea și le așeza cu grijă unele peste altele în funcție de mărime sau, uneori, le lega sub formă de cărți. La început, Paraschiva i-a cusut foile cu desene, dar apoi – când a văzut că folosește cu pricepere acul și ața – l-a lăsat să se descurce singur. O deranja doar atunci când avea nevoie de sfoară sau de un fir de lână. Copertele le făcea din cartoane de ambalaje sau din bucăți de stofă, pe care scria apoi cu litere mari, atât de armonios realizate, încât păreau tipărite. Arta sa caligrafică o făcea să se simtă mândră de el. Pentru că nici ea nu știa să citească, nu avea de unde să știe dacă literele pe care le scria formau sau nu cuvinte. Augustin desena căsuța în care locuiau – mai întâi, din exterior, apoi și camerele din interior. Le creiona cu atâta precizie, încât Paraschiva recunoștea chiar și colțul unei ferestre sau piciorul unei mese. Încăperile erau întotdeauna goale. Oamenii îi făcea separat – îi decupa din hârtie groasă sau carton, conferindu-le astfel o existență independentă. Persoanele i se păreau ciudate. Dacă încăperile erau reale, figurinele umane păreau doar niște simple simboluri, ce nu zâmbeau niciodată. Personajele desenate de copii nu zâmbesc oare întotdeauna? Nu fac cu mâna? Figurinele lui Augustin erau create după același tipar – trupul avea formă dreptunghiulară, iar celelalte membre și extremități ale corpului uman erau sugerate prin diverse linii și contururi laterale. Alteori, crea piese separate care respectau proporțiile normale ale capului, bustului și picioarelor. Uneori, desena toate trăsăturile unui chip uman, alteori, schița doar ochii sau nasul. Fețele unor figurine erau complet goale, altele aveau conturate doar două linii orizontale sau diverse figuri geometrice, realizate parcă la întâmplare, ca niște timbre ștampilate pe o scrisoare. Nu-l interesau oamenii? Își folosea mai mult imaginația ca să le creeze hainele decât chipurile, desenându-le și colorându-le cu trudă cămășile, vestele sau pălăriile și îmbrăcându-i uneori în veșminte brodate. Caii îi zămislea mult mai bine decât oamenii. Cunoștea foarte bine forma cailor, petrecând foarte mult timp în grajduri alături de József. Modela cai, vaci și găini. Odată, a creat o pasăre de care a fost extrem de încântat. Ciocul portocaliu și strălucitor l-a modelat separat, apoi i l-a atașat, iar aripile, confecționate dintr-un carton mai moale, le-a cusut de corpul păsării în așa fel încât se puteau mișca libere în sus și-n jos.
Era un băiat inteligent – Paraschiva înțelegea prea bine acest lucru, dar tocmai această inteligență îi tulbura sufletul. Nu vedea rostul talentului său. Ar fi fost mult mai bine dacă ar fi lucrat pământul sau dacă sși-ar fi găsit altă îndeletnicire mult mai utilă. În sat, trăia un bătrân care confecționa linguri din lemn. Era meșter în meseria lui – făcea o gaură în mânerul lingurii prin care introducea un inel – toate din aceeași bucată de lemn. Dacă Augustin își folosea cu atâta talent mâinile, ar fi putut să deprindă și el acest meșteșug, decorând apoi lingurile cu propriile modele. Dar cei de la conac aveau alte planuri, astfel încât Paraschiva trebuia să-l îmbrace în fiecare zi în straie curate, să-l pieptăne și să-l trimită guvernantei germane. Ar fi putut să-i spună de la bun început că își irosea timpul. Fräulein Lore încerca să-l învețe lucruri pe care el nu voia să le învețe. Căci nu-i cunoștea sufletul așa cum i-l cunoștea mama lui: avea o latură inflexibilă, aspră și întunecată ca boii de la fermă. Nu vei reuși niciodată să stăpânești cu desăvârșire voința unui bou. Acesta este un animal docil – până într-o anumită măsură. Pare să te urmeze, apoi se oprește dintr-odată, când nici nu te aștepți, își lasă capul în pământ și rămâne încremenit pe loc cu spatele și picioarele încordate. Așa era și Augustin. O mamă știe aceste lucruri. Mamele cunosc laturile întunecate ale copiilor lor, așa cum le iubesc și pe cele frumoase. Paraschiva îi simțea încăpățânarea în atitudinea crispată, în buzele încleștate și în privirea lui retrasă.
Paraschiva nu avea de unde să știe, dar Fräulein Lore ajunsese și ea la aceeași concluzie. Este nevoie de răbdare, stăruință și concentrare – susțin cărțile de specialitate. A făcut tot ce i-a stat în putință – și-a spus ea – în ciuda scepticismului de care dăduse dovadă la început. A respectat toate sfaturile oferite de autorii manualelor. Și-a depășit atribuțiile profesiei și a primit în schimb doar răutate. Niciodată nu mai întâlnise în cariera ei un copil atât de închistat cum era acest țărănoi răutăcios ca un elf. La un moment dat, s-a gândit chiar să renunțe la postul ei, dar mândria profesională a împiedicat-o să-și ducă planul la bun sfârșit. Niciodată nu a dat bir cu fugiții. Și, pe de altă parte, era un post bun: familia avea origini nobile, pământurile lor se contopeau cu orizontul, fetița era inteligentă, băieții ușor de stăpânit, condițiile convenabile, chiar generoase.
S-a dus, așadar, să vorbească cu stăpâna casei în biroul unde aceasta scria scrisori în fiecare dimineață.
-Trebuie să vă spun, doamnă, că nu fac niciun progres cu băiatul. Cuvintele nu au nicio semnificație pentru el. Nu înțelege rostul pentru care trebuie să le învețe. Este încăpățânat și dificil – ar mai fi vrut să adauge. Este posedat de un demon. A preferat însă să-și mențină atitudinea obiectivă. Îi lipsește ceva, a continuat ea. Îi lipsește un lucru despre care pomenesc toate cărțile pe care le-am studiat – îi lipsește voința, simpla dorință de a vorbi.
Glasul Marinei Văleanu era misterios și armonios ca sunetele scoase de o violă.
-Spuneai că s-a descurcat bine la început. Că a fost ascultător. Face niște desene atât de frumoase, iar literele sunt realmente caligrafice.
-Dar asta este tot, doamnă. Desene, imagini. Nu vrea să le transforme în nimic altceva. În timp ce vorbea, îl revedea desenând. Cu privirea concentrată. Cu buzele încleștate, ferecat în cochilia lui. Uneori, captivat de desenele sale, fredona ceva nedeslușit. Odată ce se concentra asupra unui desen, lumea înconjurătoare părea să dispară. Ajunsese să creadă că – atât timp cât va putea să deseneze – va refuza să vorbească. Cred că tocmai asta este esența problemei, a continuat ea. Desenele. Sărmanul băiat dă viață imaginilor, nu cuvintelor. Nu înțelegeți? Nu va încerca să vorbească atât timp cât va putea să deseneze.” (
Fragment din volumul în curs de apariție la Editura Nemira. Traducere de Iris-Manuela Gâtlan-Anghel