Odată cu Miron Duca (n. în 1952), expresionismul abstract al picturii românești a atins, încă devreme, cote de altitudine ce nu pot fi trecute cu vederea. Recunoașterea acestei realități nu a întârziat prea mult, artistul deținând încă din 1993 Premiul Național pentru Pictură al U.A.P. din România. Dar, dincolo de formele oficiale, mai importantă este anturarea plasticianului în propriul habitat, la Bistrița. Înconjurat de colegi și prieteni de aceeași vocație, el este celebrat ca unul dintre „greii” orașului în materie de arte. Și asta pe bună dreptate: în plină formă artistică și atingând maturitatea de creație, plasticianul duce o viață de atelier efervescentă, care i-a oferit, de altfel, și substanța albumului Ritmuri ale timpului, semnat Oliv Mircea și Emil Cira (2011).
Fastuoasa trecere în revistă pe care o oferă această ofrandă livrescă pune în lumină nu atât etapele unei creații abundente și de mare diversitate pulsională, cât paleta vastă a unui talent ale cărui obiectivări pe pânză țin seama de o bogată și frământată viață interioară, pentru care formele, ritmurile și culorile sunt uneltele expresive.
În cazul constelațiilor lui Miron Duca, adevărate diagrame care pot porni din proximitatea vârtejurilor lui Turner, poposind într-o zonă a fundalurilor impresioniste și ajungând mai departe până într-o proximitate potențială cu Juan Miro, privitorul este invitat să lase deoparte decriptările savante, ghidate de rațiune și de intuiții hermeneutice, scufundându-se într-o stare poetică ce poate lua și chipuri ale melancoliei, dar și ale pasionalității dezlănțuite.
Epicul iese din discuție dintru început, poveștile care se spun sunt ori subliminale, ori dilatate macroscopic dintr-o zonăp în care infinitezimalul se poate confunda cu ușurință cu jocul constelațiilor cosmice, reamintind că universul mic îl cuprinde pe cel mare, și invers. Pe palierul plasticii lui Miron Duca nicio literaturizare nu pare pozibilă. Suntem în zona în care formele germinează, într-o atemporalitate arhetipală, unde sufletul stă lipit de cromatică, iar ritmurile diverselor nuanțe și estompări nasc mai degrabă o muzică.
Într-o evoluție artistică de acest tip, unde bogăția sugestiilor este soră cu ambiguitatea lor, iar frumusețea vizează privirile dincolo de limitele limbajului articulat, nuanțele de Hades și cele de Paradis se învecinează și tind să constituie, împreună, o maieutică anistorică, tinzând parcă să anuleze antinomiile, transformându-le, de multe ori, în complementarități. Plutirile lui Miron Duca peste miriadele de configurări pe care sensibilitatea lui le extrage de dincolo de vizibil, dăruindu-le acestuia, aduc în minte, vrând-nevrând, faimosul adagiu sacru „Și Duhul se purta pe deasupra apelor”. Uneori, suprapuneri de semne, succesiuni de puncte, de linii, de tușe anarhice, ori chiar ondulări de misterioase grafeme ce ar dori să comunice un sens, dar care par să înregistreze doar seismografia penelului purtat de un impuls baroc de patinator pe suprafața pânzei, par exerciții propuse de o minte virginală, dar inteligentă, proaspăt aterizată pe pământ, de a inventa căi obiectivate de comunicare. Chiar și atunci însă dominanta rămâne, neîndoielnic, fluxul energetic și cel afectiv pe care, cu ajutorul uneltelor meseriei, talentul artistului le emite către companionul, mereu privilegiat, al acestui demers perseverent și solitar: privitorul.
În acest fel, se poate crede că Miron Duca nu face decât să aducă la vedere un soi de jurnal de nespus al unei subiectivități agile, atente la misterele începuturilor fiziologice, metafizice și intelectual-terestre ale unei umanități abia izgonite din amniosul divin, recuperând o primordialitate al cărei izvor s-ar prea putea să fie numai el însuși, dar care își găsește cu ușurință ecoul într-un public de trestii foșnitoare…