Într-un enunț precum “Corsarii moderni reprezintă un factor de risc pentru economia mondială, mai ales de când s-au specializat în jefuirea petrolierelor” (adevarul.ro 7 IX 08), corsar este folosit ca sinonim perfect al lui pirat. Având în comun înțelesul de “jefuitor pe mare”, cele două substantive desemnează practicanții aceleiași îndeletniciri, priviți însă din unghiuri diferite: dacă piratul era un nelegiuit, corsarul avea o aură de eroism și de onorabilitate, prădând, ce-i drept, pentru buzunarul propriu, dar în numele statului care îi eliberase licența de cursă. “Corsarii” zilelor noastre (vezi citatul) sunt însă doar hoți la drumul mării…
Dacă piratul (din fr. pirate, provenit din lat. pirata, provenit din gr. peirates, derivat din peiran “a încerca” și, prin specializare, “a-și încerca norocul pe mare”) este, istoric vorbind, doar cu puțin mai tânăr decât marinarul, instituția corsarului (rom. corsar trebuie explicat prin it. corsaro și fr. corsaire, franceza împrumutând ea însăși cuvântul din italiană, care are la bază lat. cursus “cursă (maritimă)”) este o invenție ceva mai târzie, de prin secolul al XVI-lea, grăbită de descoperirea Americii și de divizarea lumii occidentale în state mulțumite și state nemulțumite de felul în care fusese împărțită Lumea Nouă. Suveranii epocii au găsit o modalitate practică și gratuită pentru a slăbi puterea dușmanului: îi acordau unui căpitan de vas civil autorizația de a naviga, pe propria cheltuială, și de a prăda navele comerciale inamice, o parte din captură ajungând în vistieria statului. Corsarul era un pirat cu voie de la rege.Spre deosebire de pirați și corsari, filibusterii (sau flibustierii) erau aventurieri de origine franceză, olandeză și engleză, pirați de coastă din Antile, care în secolul al XVII-lea prădau localitățile spaniole de la malul mării. Etimologia cuvântului este încă discutată. Dicționarele englezești pun la originea cuvântului olandezul vrijbuiter “liber prădător”, trecut în spaniolă (filibustero) și în franceză (flibustier), de unde l-ar fi luat engleza americană (la început sub forma flibutor, apoi freebooter și, în sfârșit, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dar, cum vom vedea, cu alt sens, filibuster). Francezii spun că ar fi împrumutat cuvântul din engleza americană, de unde l-ar fi luat și olandezii. Dicționarul Academiei Regale Spaniole indică drept etimon, pentru filibustero, francezul flibustier. În sfârșit, dicționarul italian Garzanti îl pune pe filibustiere pe seama francezei, care ar fi împrumutat cuvântul din olandeză, iar Zingarelli invocă direct olandeza, fără filiera franceză. Cea mai fantezistă etimologie o propun însă dicționarele românești (cele care consemnează cuvântul): Dicționarul de neologisme și Marele dicționar de neologisme indică, la filibuster, drept etimon o formă englezească inexistentă, *fleeboster, plus germ. Filibuster (invocat inutil), iar la flibustier, după fr. flibustier trimit, recidivist, la același inexistent cuvânt englez *fleeboster.
În aceeași epocă, de nevoie deveniți pirați erau bucanierii (din fr. boucanier). Francezi (normanzi) veniți în Antile spre sfârșitul secolului al XVI-lea, bucanierii se ocupau cu vânarea vitelor sălbatice de pe insula Hispaniola (pe vremea aceea spaniolă), a căror carne o afumau (fr. boucan, împrumut din limba băștinașilor tupi, desemnează atât afumătoarea cât și carnea astfel obținută) și o vindeau. Atunci când nu au mai avut ce vâna pe insulă au trecut în Tortuga (aflată în nord-vestul Hispaniolei), insuliță care era a francezilor. De aici porneau în incursiunile împotriva galioanelor spaniole. Ocupația lor inițială a fost dată uitării, iar numele le-a rămas pentru totdeauna legat de piraterie.
Despre noile sensuri ale triadei din titlul articolului, data viitoare…
Exemplificări și datări pentru sensurile și cuvintele noi din acest articol veți găsi în ediția a treia a DCR (Dicționarul de Cuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.