A doua zi dimineața, în timp ce curăța cartofii pentru tocana pe care voia să i-o lase în cuptor, a văzut îngrozită cum cartofii albi se umpluseră de sânge roșu strălucitor. Apoi a început să o doară palma, avea o tăietură zdravănă între degetul mare și arătător, i s-a părut că se zărește ligamentul sau chiar osul, la fel de alb ca un cartof. A aruncat cartea, se tăiase pentru că în timp ce curăța cartofii citea Roșu și negru și s-a spălat îndelung cu apă rece la chiuvetă. Sângele nu se oprea, așa că a trebuit să pună sulfamidă, să aplice vată cu oțet și să se lege strâns cu un batic.
Nici despre incidentul acesta nu i-a spus profesorului Villara.I-a spus doar că i se mai întâmplă să se lovească cu genunchiul sau cu șoldul de câte o mobilă și că o doare cam când începe să se învinețească locul.
− Hm, făcu doctorul, nemulțumit parcă. Deocamdată e acceptabil, dar s-ar putea să se întâmple și chestii foarte neplăcute. Mai bine de 80% din accidente, sunt accidente casnice. Înțelegeți că poate deveni serios?
Nora încercă să fie cooperantă:
− Știți, mă străduiesc să fiu, cum să-i spun, să fiu preventivă. Ca șoferii. Am văzut că peste tot scrie – conduceți preventiv . Eu mă străduiesc să trăiesc preventiv. Să anticipez. Dar nu totdeauna reușesc. De fapt, niciodată.
− Dar v-ați căsătorit, locuiți în Capitală, nu s-ar putea spune că n-ați reușit să fiți, hm, preventivă… Zâmbi din nou, de fapt profesorul căpătase un tic și nici măcar nu era conștient de asta, zâmbea în orice situație sigur pe efectul splendizilor săi dinți de porțelan. Dăduse o căruță de bani pe ei și nu-i puteai număra pe degetele de la o mână pe fericiții posesori ai unei astfel de danturi în București. Reușita dumneavoastră în viață este rezultatul unui îndelung exercițiu, încă de mică, de acolo, din Vladia, v-ați confruntat cu problema asta a discontinuității pentru că asta este, e mai bine spus decât autism neurologic, cum se mai cheamă acest morb al lui Lampers (era încântat că găsise un termen nou și extrem de expresiv, asta va fi bomba lui, discontinuitate parasimpatică, teribil!), asta v-a ajutat să vă realizați în viață, stimată doamnă!
Desigur, profesorul Villara avea toate motivele să zâmbească și chiar zâmbi. Nora Părăluță îl privi cu ochii ei verzi ca frunza de leuștean:
– În Vladia n-am avut nimic. Doar că nu-mi dădeam seama că de fapt mă plictiseam. Nu eram nefericită, asta s-a petrecut mai târziu, după ce m-am căsătorit.
Profesorul Villara continua să noteze, a ridicat o clipă ochii către ea, părea evident preocupat să consemneze cât mai exact spusele femeii, dar nu-și putuse controla surpriza:
− Nefericită? Chiar așa?
Nora schiță un zâmbet, era destul de neclar ca să poată sugera o sinceritate care nu-i făcea bine:
− Cred că așa se cheamă starea asta. O am de câtăva vreme, o nemulțumire apăsătoare, am așa, cum să spun, senzația clară că viața mea se scurge printre degete, se risipește, nu are niciun rost.
Profesorul se lăsă pe speteaza scaunului, era o piesă de valoare cu care se mândrea, nu era o proprietate a spitalului, cu toate că fusese obligat să-l introducă în inventar, avea un număr scris neglijent cu vopsea neagră pe locul auriu al mânerului din stânga, se lăsă și începu să lovească ușurel cu pixul în caietul de însemnări. Caietul era cel mai prețuit lucru din cariera sa. Avea o ladă plină de astfel de caiete-jurnal. Acolo se aflau înregistrate cumva discuțiile sale cu pacienții, simptomele și comentariile bolnavilor. Pentru că nu avea un medic asistent permanent alesese această soluție de autoapărare și cercetare științifică. De câteva ori a ieșit din discuții controversate cu colegii aducând unul din caiete ca argument. Nu erau chiar niște caiete obișnuite. Le numerota și le sigila dând două găuri cu o șurubelniță iar prin ele trecea un șnur pe care îl înnoda între ultima copertă și ultima filă. Peste nod aplica o etichetă de caiet școlar pe care scria câte pagini avea și data sigilării. Desigur, fiecare pagină era numerotată, așa încât jurnalul putea fi luat în serios ca probă. Și chiar fusese acceptat ca atare în câteva anchete neoficiale ale Direcției Sanitare pe care le avusese de suportat. Era vorba de cazuri banale în aparență, simple depresii sau nevroze. Uneori erau invenții, dacă nu simulări de-a dreptul. Există o diferență serioasă între unele și altele, invenția poate chiar fi o boală, alta decât cea declarată, omul crede cu adevărat că are boala pe care a inventat-o. Cu simularea e altceva. Simularea, dacă nu e un tertip pentru cine știe ce interes poate fi singura cale de scăpare. El, ditamai profesorul, cu o experiență clinică de invidiat, făcea două norme, una la facultate și alta la cabinet, n-a fost convins că o simulare poate fi singura cale de scăpare a cuiva care gândea sănătos. Dar a aflat asta de la Neculai Crăciun, care a intrat în cabinet cu aerul că a nimerit acolo din întâmplare:
− Eu sunt Neculai Crăciun, omul care face daruri de două ori. Dumneata cine ești, că eu îl caut pe doctorul Villara?
Înalt, cu fața ușor ciupită de vărsat, cu pielea întunecată, dar fără a putea fi considerat brunet, avea o culoare care parcă venea dinăuntru, dinții în regulă, atletic dar neostentativ, cu mișcări reținute, aveai impresia că se străduiește să ascundă o forță fizică neobișnuită, părea tot timpul încordat la maximum, dar nu aveai cum să o dovedești, era zâmbitor și extrem de politicos. Purta un costum de tergal, le puteai vedea în toate vitrinele, și la Victoria și la Adam, gloria comerțului socialist, pantofi cu talpă de crep și o cravată ușor desfăcută, albastră, ca de elev de liceu. Se vedea că nu dă prea mult pe felul în care arată, dar nici nu voia să atragă atenția cumva. Nici prin eleganță, nici prin modestie. ,,Eu sunt profesorul. Profesorul Villara” − și de acea dată n-a mai zâmbit.
− Ce bine îmi pare, doctore. Eu sunt cel care ți-am spus că sunt. Te credeam așa, cum să spun, mai bătrân și cu barbă. Nu chiar o barbă de popă, dar un barbișon acolo, să fie. Și nici nu porți ochelari! Cine a mai văzut un profesor și un doctor fără ochelari? E pe bune? Ori, cum să zic, e din cochetărie, să impresionezi femeile care vin la consultații? Ochii vii și zâmbetul larg, ca Iurie Darie!
Începu să râdă înfundat, din piept, și în timp ce râdea căuta cu ochii un scaun. Se așeză fără nicio invitație, exact în fața lui; între ei, biroul pe care nu era decât lampa și caietul-jurnal. Villara închise cu un gest ușor caietul și atunci își dădu seama că sora medicală, care de obicei își vâra capul pe ușă să întrebe dacă are nevoie de ceva, mai ales când avea o pacientă la consultație, dispăruse. Neculai Crăciun avea un zâmbet abia schițat, o vioiciune profesională îi scânteia în privire:
− Aș vrea să vă întreb dacă tovarășul Grancea Todor este pacientul dumneavoastră.
Părăsise aerul de familiaritate inițial și îi dădea de înțeles că nu are decât o singură cale, să răspundă la întrebări. Ceea ce a și făcut, i-a confirmat ceea ce știa deja. Doar nu venise așa, la întâmplare. Neculai Crăciun a scos un carnețel micuț, foarte micuț, îi încăpea cu totul în palmă, și un creion scurt, ca de tâmplărie.
− Care este concluzia, mă refer la diagnostic, tovarășe profesor?
Villara privi în tavan, apoi culese o scamă imaginară de pe umărul drept. Sfârși prin a-și privi unghiile. Avea de gând să-i spună că există secret profesional și numai cu ordin judecătoresc putea să-i pună la dispoziție fișa medicală. Neculai Crăciun nu se născuse ieri, așa că i-a luat-o înainte.
− Nu vă cer fișa, cu toate că aș putea să vă fac să o puneți singur la dispoziție, înțelegeți, nu? Vă rog doar să-mi spuneți care a fost concluzia dumneavoastră. Iar dacă nu puteți, mă rog, chestiuni de deontologie, jurământul lui Hipocrat, chestii, trestii, atunci puteți să-mi arătați. Mie îmi ajunge.
Profesorul Villara ridică din sprâncene a nedumerire, ce să-i arate? Încercă totuși o viclenie:
− Tovarășul Grancea e pacient, dar n-a fost niciodată la cabinet. Oficial, nu e pe listă, înțelegeți. A fost o consultație așa, la rugăminte, fără obligații…
Neculai Crăciun a zis sec:
− Două. Au fost două vizite, doctore. Mie îmi trebuie caietul. Caietul cu sigiliu, Unul cu copertă prăzulie. Vreau să văd ce ai scris acolo!
Atunci doctorul se înroși în obraz, scoase un sunet neclar, poate voia să protesteze, poate era extrem de surprins și voia să câștige timp, să se poată controla. Neculai Crăciun pufni a nemulțumire:
− E calea cea mai simplă, dumneavoastră nu încălcați nicio regulă, niciun principiu, iar eu îmi fac treaba. Și vă mai și asigur că totul rămâne între noi. Între noi doi, asta vreau să spun.
De caiete mai știa, fără nicio îndoială, doar sora medicală. Iar ea lipsea. Nu lipsea de capul ei. A oftat profesorulnd, impresionat pentru oricine, dar nu și pentru Neculai Crăciun. Drept răspuns, Crăciun a întins mâna, cu palma deschisă, în semn că așteaptă. S-a ridicat greoi, atunci și-a dat seama prima dată că nu mai era atât de sprinten pe cât credea, începuse să îmbătrânească. S-a dus în cămăruța unde ținea pachetele de cafea, sticlele cu țuică tare, 52 de grade, cartușele de țigări, Kent și Rothmans. A scotocit îndelung, respira greu și era furios pe toate, întâi pe el și după aceea pe sora medicală, poate era furios pe el pentru că nu ar fi putut să o dea afară, pentru așa ceva se premiază, nu se sancționează, i-ar fi spus cei de la Serviciul de personal. Într-un târziu a venit cu caietul prăzuliu, fiecare an avea culoarea lui, asta era culoarea din 1971. Trecuseră șase ani și un cutremur.
− Iunie. Iunie 1971. Atunci a avut loc întrevederea.
Profesorul Villara știa că nu e bine să alunece de la subiectul enunțat, să nu accepte niciun fel de modificare. I-a spus destul de ferm încât să-l facă pe Neculai Crăciun să încuviințeze, chiar nemulțumit, dar să o facă:
− E vorba de o consultație, nu de o întrevedere. Eu nu-l cunosc pe tovarășul Grancea. L-am vizitat în scop profesional de două ori, dar nu-l cunosc. Nu am niciun fel de relații cu dumnealui.
Crăciun a mormăit:
− Bine, bine, acum dă-mi caietul, unde ai notat prima însemnare? Și a doua?
Plan de rezervă de Eugen Uricaru, în curs de apariție la Editura Cartea Românească