Anii 70′-80′ sunt fundalul unei drame ce pare a nu avea un sfârșit și, cu atât mai puțin, o dezlegare.
Suntem la apogeul dictaturii personale iar câțiva oameni, din instinct sau datorită educației, întrevăd printre actele de forță sau propagandă, sfârșitul de domnie.Unii vor să grăbească sfârșitul, alții se gândesc deja la controlul asupra viitorului. Totul pare de neclintit, totul este periculos, totul pare făcut să dureze și, în același timp, totul atârnă de un fir subțire.
O poveste de dragoste traversează hățișurile lașității zilnice, ale vicleniei profesioniste, ale minciunilor pioase. Victimele și călăii pun la cale o infernală conspirație”cu voie de la stăpânire”. Neculai Crăciun, demonul ubicuu, împarte cu generozitate daruri.
Romanul continuă să urmărească destinul unor personaje din Supunerea și Cât ar cântări un înger (Editura Cartea Românească, 2006, 2009) imaginând o amplă frescă a acestui fragment din istoria noastră postbelică.
În această lume românească un singur lucru e sigur – nimic nu este ceea ce vrea să pară!
Această idee a folosirii celor singuri și departe de casă în cele mai delicate și discrete activități dăduse rezultate excepționale în primii ani ai Revoluției sovietice. Ani la rând Bibi Ianculescu fusese invitat fie la Școala de Partid, fie la diferite adunări deschise de Partid pe la diverse institute de istorie ori de filozofie, nu doar în București, să vorbească despre rolul românilor în Marea Revoluție din Octombrie. Erau anii în care se introdusese studiul limbii ruse începând cu clasa a patra elementară și când era de invidiat faptul că aveai o nevastă rusoaică adusă din Uniune. Le-a vorbit despre cum au pacificat Siberia cu 20.000 de români, aveau și un ziar tipărit la Omsk, 5.000 de exemplare, la o tipografie poloneză, avea caractere latine, câte a făcut Lazu, Sergiu Lazu între Habarovsk și Vladivostok, până când l-au ars de viu japonezii într-o locomotivă, cât de român era Mihai Frunză, învățătorul ajuns mareșal și care a readus toată Asia Centrală sub ascultarea Moscovei. Pe el l-a desemnat Lenin drept urmaș și de aceea a și murit sub privirile cercetătoare ale lui Stalin. Le vorbea despre regimentul 2 Internațional care i-a pus cu botul pe labe pe cazacii albi de pe Don. Erau curajoși, fideli și cruzi. Fără nicio milă, pentru că nici pe ei nu i-ar fi iertat căzăcimea. Scrie și Șolohov despre asta, volumul doi. Iar cireașa de pe tort era Gheorghe Borș, din Satu Mare, garda de corp a lui Lenin. Există și fotografii. În 1922 s-a întors acasă, în România.
Dar n-a durat prea mult moda asta. Încet dar sigur conferințele s-au rărit și mulți au divorțat de rusoaicele care la început contau mai mult decât evreicele. Iar dacă n-au divorțat, au fost puși pe linie moartă. O slujbuliță, o pensie, o cizmă-n fund. Dar lui nu i-a produs prea mari pagube. Este adevărat, când Dej a început să o cotească, să ia oarecare distanță de sovietici, asta după plecarea trupelor din ’59, a fost și el marginalizat. L-au trimis la Cabinetele de partid, un fel de rezervație de animale bătrâne pe care ți-e milă să le împuști. Acolo ar fi trebuit să se pregătească strategiile ideologice. Adică să se bată apa-n piuă. Strategiile erau întocmite acolo unde se afla Puterea, nu în camerele servitorilor, în dependințe. Dar n-a dus-o rău. A suferit doar. O suferință care nu putea fi împărtășită. Se simțea umilit. Nu călcat în picioare, dar umilit. Avea șofer, avea o Volgă neagră, avea bani, pe Rozi care gătea ardelenește, varză, tăiței cu varză, afumătură cu varză, supa croitorului, cu chimen, gulii, absolut îngrozitoare, și pe deasupra îl și spiona. Nu avusese dovezi, dar toate aceste Rozi dădeau raportul. O scurtă perioadă chiar și el primise astfel de informări, despre alți tovarăși, desigur. Acum venise rândul lui. Dar o creștea pe Sorela și o ținea curată și hrănită. O auzise chiar vorbind în dialectul ei unguresc cu fetița și părea că nu vorbea la pereți.
Îndepărtarea sa din primul cerc al puterii îl amărâse pentru că o considera nejustificată. Se petrecuse pentru că el fugise la un moment dat în Uniune, ce era să facă, doar nu s-ar fi lăsat arestat și fugise cu aprobarea Partidului, care în cea mai mare parte se afla chiar acolo, la Moscova. Ori avusese noroc, ori avusese o mare inspirație, dar a plecat de acolo, locuise tot timpul la Hotel Metropol, un fel de cămin pentru cei care lucrau la KIM, sub conducerea lui Buharin și a lui Racovski, acesta din urmă vorbea atât de bine românește, încât nu puteai crede că era de fapt bulgar și nu putea să-i sufere pe români, chiar dacă erau comuniști, a plecat întâi la Riga și după aceea la Berlin. De acolo n-a fost mare lucru să se întoarcă la București când tocmai se anunțau arestările la Moscova. Buharin, Racovski, l-au luat și pe băiatul lui Gherea pe nepusă masă, aproape toți românii au fost arestați. Și în România fuseseră arestări, Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Apostol, toți care contau erau închiși. Dar parcă era altceva să te închidă adversarii politici decât să te zdrobească în anchete tovarășii. El n-a avut nicio problemă din acest punct de vedere. Avea acte de absolvent al Politehnicii din Leipzig și se angajase la Centrala Sării. Trebuia să fii bolnav de suspiciuni să cauți un om bun de trimis la ocnă, tocmai la Centrala Sării. Putea alege, să meargă în țară pe la saline în inspecții și să ia o leafă bună ori să stea la birou și să ia o leafă bunicică. A ales leafa bunicică. Dacă ar fi umblat în inspecții exista riscul să-l recunoască cineva în tren sau pe stradă. Așa că s-a făcut șoarece de birou și a ronțăit dosare până s-a schimbat roata. A fost norocos și inspirat. Așa a scăpat cu viață și nici n-a făcut foamea.
Existai dar nu contai. Asta l-a salvat. Și a fost recuperat de noua conducere, după moartea lui Dej, pentru că într-un fel sau altul suferise. Fusese persecutat, dar mai mult decât atât, el putea reprezenta continuitatea, îi putea legitima pe noii administratori ai puterii; așa cum erau, doar un grup de șoc, nu erau niște intruși, ci reprezentau, prin el și alții ca el, de mai mică suprafață, continuitatea la putere. Ei îl condamnau pe Dej pentru politica sa de abuzuri și ilegalități, dar aveau alături destui oameni de încredere ai celui arătat cu degetul, se despărțeau hotărât și clar de influența și chiar dominația sovietică, dar între cei care vorbeau cu înflăcărare, ironie și sarcasm despre politica ,,hegemonistă”, de fapt a tovarășilor sovietici, erau destui care nu se debarasaseră de accentul moale și fraza didactică deprinsă chiar de la izvor, de la Moscova. Poate era oarecum jenant, la prima vedere, să scuipi în blidul din care ai mâncat până mai ieri-alaltăieri, dar, în fapt, era o mișcare genială. Asta însemna continuitate, iar continuitatea arăta legitimitatea. Or, de legitimitate avea nevoie, înainte de orice altceva, orice grup care a pus mâna pe putere pe neașteptate. Cine s-ar fi gândit că un junior, cam bâlbâit, cam lipsit de educație și experiență, unul care era trimis la studii, nu care dădea lecții de politică, să fie în stare să pună mâna pe cârma Partidului și implicit și pe aceea a statului? Era de neînchipuit că va ajunge numărul unu fără sprijinul, fără încuviințarea, măcar a bătrânilor lupi, mai ales a acelora care știau cu certitudine că ei nu vor ajunge niciodată la cârmă. Erau vulnerabili, făcuseră facultăți, practicaseră profesiuni liberale, avocați, doctori, mai erau și ingineri ori economiști, ei nu puteau nici reprezenta nici conduce clasa muncitoare. Așa că l-au sprijinit pe țărănușul încăpățânat. Mult mai târziu au descoperit că pe lângă încăpățânare avea și o impresionantă doză de viclenie. S-ar putea spune că de fapt aceasta era prima sa calitate. Atât de puternică și de covârșitoare în caracterul său, încât a reușit să-i păcălească pe toți, pe cei care-l disprețuiau socotindu-l ușor de manevrat și pe cei care-l disprețuiau socotindu-l neînsemnat, cu totul neînsemnat. Bibi Ianculescu și-a înțeles repede rolul și și-a descoperit adevărata valoare când a fost chemat, nu la șeful cel mare, să i se spună că e nevoie de o platformă ideologică, una nouă, care să corespundă realității. Iar realitatea nu era decât una singură – întreg poporul, nu doar o parte, chiar dacă ar fi vorba de clasa muncitoare −, întreg poporul este reprezentat de Partid și istoria poporului este istoria partidului. Stătea în fața noului secretar cu propaganda, un tip tânăr, foarte sigur pe sine, cu o privire care nu spunea nimic, cu o față fără riduri și fără expresie. Se uita la acest tânăr politician și se întreba dacă a mai întâlnit vreodată un asemenea tip de om. Rece, inflexibil, cu o voce ușor alterată, dar nu de emoție ori pasiune, ușor plictisit, dar abia stăpânindu-se să nu facă o demonstrație de forță. Nu mai fusese de multă vreme chemat ,,la stăpânire”, iar acum, cu toată experiența și lehamitea care îl cuprinsese în ultimii ani, simțea că pentru el venise un nou moment decisiv în viață, aveau nevoie de el. S-a pus pe treabă. În câteva săptămâni, urmărind cu mare atenție cum erau distribuite accentele în discursurile publice, putea pune pariu cu oricine că erau scrise de cel care îl chemase, poate chiar chemarea fusese ideea acestuia, a înțeles cam ce voiau marii lideri. Voiau să exploateze la maximum resentimentele față de ruși și stima de sine a românilor − excelent cultivată de învățătorii și preoții de țară, înainte de război. Era bine gândit, ca să-i urăști pe ruși trebuie să ai un motiv serios, iar motivele existau din plin, dar asta nu ajungea. Trebuia să-i faci pe oameni să creadă și să simtă că nu era vorba despre o amenințare care privea comunismul românesc, ci despre o amenințare la tot ce era românesc, inclusiv comunismul. Era un moment unic, să-i faci pe românii care își simțeau amenințată identitatea, felul lor de a fi, să apere comunismul pentru că, așa cum o să-i convingă și el, Bibi Ianculescu, comunismul făcea parte din această identitate. Altfel n-ar fi existat nici marea amnistie, nici Declarația din aprilie 1964, când le-a fost trântită ușa în nas sovieticilor și s-a deschis fereastra către chinezi.
Plan de rezervă de Eugen Uricaru, în curs de apariție la Editura Cartea Românească