Perioadele de criză preferă valorile sigure?
Se pare că da… The Bad Boy
(l-am numit aici pe scandalosul Damien Hirst), artistul britanic
care domină arta contemporană de 15 ani incoace, cunoaște o
semnificativă scădere de cotă. La vârsta de 45 de ani, artistul e
bogat și celebru. A fost descoperit, in anii 90, de către magnatul
publicității Charles Saatchi. De atunci, se tot află in fruntea
bucatelor. E cel mai bine vândut artist contemporan, a devenit
lider al Young British Artists, iși gestionează cariera cu
eficacitatea unui businessman, s-a inconjurat de o cohortă de
asistenți care ii pun in practică ideile și și-a asigurat concursul
celor mai reputate galerii de artă ale lumii (vezi White Cube la
Londra sau Gagosian la New York). A produs opere șocante, care s-au
vândut cu prețuri de zeci de milioane de dolari. Dacă, insă, Hirst
a priceput totul din mecanismele succesului, asta inseamnă că și
este un mare artist? Prezenta retrospectivă de la Muzeul
Oceanografic din Monaco (deschisă din 2 aprilie până in 30
septembrie, anul curent) relansează discuția. Sub titlul
Cornucopia (Cornul abundenței), expoziția prezintă cele
mai faimoase opere ale lui Hirst: creaturi cufundate in formol
(vezi foto 1), o oaie tăiată in două, o vacă având pântecele
despicat (foto 2), un cabinet din oțel conținând 3.000 de fluturi.
Dar și picturile sale de debut, când artistul se inspira din
imagistica medicală ca să-și repartizeze punctele de culoare pe
pânză. Una peste alta, muzeul monegasc incearcă, cu deplină
onestitate, să facă uitate parfumul de scandal cu care e inconjurat
pictorul și superficialitatea lui aparentă, și să propună o privire
mai puțin ostilă asupra operei sale.
Cu toate acestea, câteva
observații sunt de neocolit: Hirst e bântuit, incă de la
inceputurile sale, de aceleași obsesii: boala, moartea,
descompunerea, pe care, e drept, le tratează cu niște mijloace
nemaiintâlnite. Pe fondul promovării mediatice delirante, rețeta
artistului, repetitivă până la sațietate, a prins vreme
indelungată. In septembrie 2008, când falimentul băncii americane
Lehman Brothers cufunda lumea in criză, The Bad Boy triumfa incă o
dată: sub ciocanul de la Sotheby’s, la Londra, vindea 220 de opere
recente, care i-au adus suma extravagantă de 139 milioane de euro.
Se pare insă că, de curând, a inceput să adie vântul schimbării.
După această celebră vânzare, bula speculativă a artei contemporane
a explodat, pentru că perioadele de criză, spun specialiștii,
preferă valorile sigure. Prin urmare, cota lui Hirst, ca și aceea a
altor staruri (Koons sau Murakami), a scăzut, potrivit Artprice, cu
circa 60%. Faptul este legat insă și de penultima sa ieșire pe
simeze (expoziția de la Wallace Collection, din această iarnă),
când artistul a lansat o nouă provocare, dând operei sale o nouă
direcție: a inceput să țină singur pensula in mână, afirmând că
oricine poate picta ca Rembrandt. Verdictul a căzut implacabil:
seria sa de cranii albastre pe fond negru a fost un eșec răsunător.
Criticii, in cor, au afirmat că, deși știe să vândă, Hirst habar nu
are să picteze. Prezenta Cornucopia intervine in momentul in
care cariera lui incepe să se clatine. Va reuși oare să o și anime
sau doar să o păstreze, timp de șase luni, in formol?
Un preț de vânzare
incendiar
“Hubert Robert este un tânăr
care iși arată pentru intâia oară lucrările. S-a intors din Italia,
de unde a adus ușurința de a picta și culorile. A expus un mare
număr de piese, intre care se află unele excelente, altele
mediocre, aproape niciuna rea.” Asta spunea nimeni altul decât
Diderot, in calitate de critic de artă, la Salonul de Arte Frumoase
de la Paris, din 1767. Intors intr-adevăr din Italia, unde poposise
circa 11 ani, Robert cunoaște o ascensiune destul de rapidă și e
primit la Academia Regală de Pictură și Sculptură. Contele
d’Angiviller, director al Amenăjarilor, care propusese crearea unei
galerii de tablouri regale in Marea Galerie a Luvrului, ii
sugerează monarhului francez să-i confere funcția de conservator al
tablourilor chiar lui Robert. Acestuia i se oferă funcția in 1778,
impreună cu o locuință și un atelier, chiar in interiorul Palatului
Luvru. In același an, este numit desenator al grădinilor regale.
Arestat ca suspect din cauza relațiilor sale cu nobilimea in timpul
Revoluției, este rapid eliberat și insărcinat cu funcția de
conservator al Luvrului, devenit acum Muzeu Național. Numele
descurcărețului artist va rămâne asociat cu ruinele, omniprezente
in pictura și desenele sale, cu atracția deosebită pentru
arheologie (patimă căpătată in vremea sejurului la Roma) și cu un
sentiment preromantic al peisajului. Ceea ce istoria artei pare să
fi uitat este faptul că Robert nu a fost doar pictor al duratei, ci
și al clipei (vezi pânzele sale care evocă incendiul Operei din
Paris, inaugurarea podului din Neuilly, tăierea copacilor din
parcul Palatului Versailles sau… demolarea Bastiliei). Pe 9
aprilie, anul acesta, la Drouot, tabloul său intitulat “Incendiul
Operei” (vezi foto 3) a fost estimat la suma, cât se poate de
rezonabilă, de 100.000 de euro. Rezonabilă in raport cu ultimul
rezultat inregistrat de Robert la o licitație (5 aprilie a.c.): e
vorba despre pânza “La Sortie de Orangers” (200.000 de euro), ce
infățișa transportarea unor portocali in fața unei frumoase scări
de piatră ducând spre un parc. Gustul pentru faptul divers și
pentru ciudățenia reprezentărilor lui Hubert Robert (1733-1808) a
făcut insă ca prețul de adjudecare al “Incendiului…” să fie,
acum, de 1.500.000 de euro. O sumă care poate să insemne intâlnirea
intâmplătoare dintre excentricitatea unui pictor “uitat” și
excentricitatea unui milionar contemporan, dar care va modifica, in
mod sigur, cota de piață a unui oarecare Hubert
Robert.
S-a deschis sezonul de
mutilări
Curtea Supremă din Statele Unite tocmai a abrogat o lege federală
din 1999 care interzicea orice reprezentare picturală sau video
infățișând tratamente crude sau violente la adresa animalelor. Cu o
majoritate de opt voturi contra unul, Curtea a stabilit că legea
contravenea primului amendament al Constituției, care garantează
libertatea de expresie. Legea stipula că orice persoană care
“creează, vinde sau posedă o reprezentare a unui gest de cruzime
față de animale” in scopuri comerciale riscă până la cinci ani de
inchisoare. Fără să cauționeze, totuși, imaginile extreme punând in
scenă animale rănite sau mutilate, judecătorul John G. Roberts Jr.
a declarat, potrivit
Washington
Post, că legea era mult
prea severă. Printre grupurile care se opuseseră formulării legale
amintite s-au numărat numeroase muzee americane și asociații de
breaslă, printre care College Art Association (CAA), o organizație
care reunește mii de profesioniști ai lumii artelor vizuale –
artiști, cercetători, conservatori și colecționari – și care
favorizează cercetarea, predarea și critica artelor vizuale,
definind normele etice ale profesiei. Cum a fost posibil, in
condițiile funcționării legii, ca un serial (dement) de desenate
animate cu animale veșnic insângerate precum “Happy Three Friends”
(vezi foto 4) să aibă aviz de difuzare, ani la rând, pe niște
importante canale de televiziune? E o intrebare de părinte cât se
poate de tolerant, care se gândește că, probabil, termenul
“cruzime” are in mentalul american conotații mult mai cumplite
decât ne putem inchipui.