Defekt, unul dintre cele mai atrăgătoare titluri de roman, fără efecte speciale. Florin Irimia, anglist iașiot, publică la Brumar un roman plin de senzațional geografic, intelectualist și, totodată, mustind de considerații asupra mentalităților românești. Aici fac pauză ca să-mi dau seama cât de mult s-a scris despre românism după Revoluție. În linia lui Cioran din Pe culmile disperării, iar nu în cea a lui Mircea Vulcănescu ori Noica. Irimia deviază și de la linia cioraniană, adică de la cinism și revoltă, înspre scepticism, resemnare și chiar lehamite. Mioritism, cum ar spune cei care n-au înțeles mai nimic din baladă.
În linii mari – dacă tot mă aliniez atâta – este vorba despre un profesor de sport dezabuzat, fiu de bani gata, care deplânge lipsa unui plan de viață inițial, ceea ce îl subordonează unei existențe terne. Urmează o aventură extraconjugală fatală cu tânăra amantă a tatălui său sexagenar, avocat de succes. Apoi o mise en abîme, de la care scriitorul român nu se poate abține, în care se arată cum best-seller-ul visat de unul dintre colegi, alt profesor obosit, este dus la capăt chiar de narator. În felul acesta, romanul despre moravuri provinciale și destine aplatizate devine brusc internațional și spectaculos la modul sofisticat.
Un fapt ciudat, dar nu prea în literatura noastră, e că profesorul de sport are limbaj și viziune intelectualiste, el fiind un elitist fără putință de scăpare, fost student în Drept, dar nu și publicist. Proza se manifestă, astfel, la modul retoric și inductiv: de la meditația deprecatoriu-ironică asupra sorții individuale, la cea asupra sorții de doi bani a neamului românesc.
Perspectiva negativistă izbucnește de la prima propoziție: “Eduard Tăutu nu există”. Și imediat ni se precizează că ceea ce contează sunt cuvintele, nu acțiunile desemnate de ele. Teoria limbajului ca acțiune, pragmatismul lui J. L. Austin, este aruncat pe fereastră: “Istoria existenței lui Eduard este în cuvinte. Cuvinte încă nescrise. Eduard Tăutu: deopotrivă autor și personaj, născut din propria-i voință”. Antieroul oarecum vlahuțian nu are niciun har și niciun chef, dar observă și analizează tot cu acuratețe maximă, ceva de speriat, domnule! Un lucid resemnat: “această incapacitate de a persevera, de a mă îndârji să duc un lucru la bun sfârșit”. După care neputințele lui sunt derivate din ADN-ul neamului, lucru care l-ar ostoi și îmbucura pe neica Patapievici: “suntem o națiune rudimentară, un animal mocirlos, mic, agresiv și fricos”. Numai că naratorul imediat își ia seama și adaugă că aste vorbe sunt exagerațiuni și azvârle pisica în ograda mai largă a umanității: “singurul mod prin care specia umană este în stare să evolueze se reduce la perfecționarea capacității ei de autoamăgire”.
Filosofarea fin persiflantă asupra formării timpurii a unui plan de viață constituie sâmburele romanului. De la lipsa acestui plan i se trag lui Eduard toate ponoasele: nevasta nu-l prea respectă și nici el însuși nu se respectă pentru că, iată, a eșuat într-un liceu, cu salariu de nimic și monotonie cât încape, ba, mai mult, nu-i plac nici copiii, deși a produs două fetițe.
Însă, precum eroii romantici și precum eroul din romanul lui Mihai Vakulovski, Eduard este o mândrețe de bărbat, chiar așa speriat de responsabilități: “Vedeți dumneavoastră, nu e ușor să fii bărbat – înalt, bine făcut, brunet, cu ochi albaștri”. Textul are și mult subtext, în care se accentuează impotențele acestui Adonis moldav. Autoironia constantă e ceea ce diferențiază Defekt de alte proze apărute cam în aceeași perioadă. Și asta pentru că naratorul-autor nu este atât de narcisist precum alți naratori-autori îndrăgostiți de ei înșiși. Doar că are boala de a ține discursuri la tot pasul, cărora la fel de bine le-am putea zice și predici. Suspansul este suspendat parcă în ciuda cititorului: “Așa că vă spun acum, oameni buni, NU vă mai inventați pretexte pentru a NU începe ceea ce vă doriți să începeți, credeți-mă, sunteți de mult pregătiți pentru asta doar că vă lipsește acel mic imbold fără de care nu se poate, dar care nu e mare scofală, necesită doar un dram de disciplină și dăruire, și porniți-vă odată la drum dacă nu vreți să ajungeți în situația mea”.
Narațiunea începe să vibreze abia când Eduard accidentează o tânără pe trecerea de pietoni, noaptea. O transportă la spital ca salvator, nu ca șofer iresponsabil și nițel afumat, pentru a afla, a doua zi, că o cheamă Scarlett (ca în Pe aripile vântului, cum se va detalia ulterior) și este amanta tatălui-avocat. De aici încolo, enigma Otiliei…
Rețin, totuși, din carte că românii au fost învățați de comuniști să se mulțumească cu puțin, după Revoluție devenind “zombi ai abuliei, perplexității și demoralizării”, niște corupți. În loc de antreprenoriat, ei preferă șmecheriatul. “Inconsistența lor nativă” este probată, comic, de lipsa de calitate morală și cetățenească a celui care aduce toate aceste critici. Un fiu de fost beneficiar al sistemului comunist, care se laudă în subtext public cu dimensiunile mădularului viril. Și aici este de căutat șarmul de prozator al lui Florin Irimia, probabil cel mai ironic autor cu personajul lui principal. Cred că nimeni nu a mai întreprins o critică a poporului român din unghiul de vedere al unui iresponsabil arătos și inteligent. Romancierul e un reporter care îi bagă sub nas microfonul lui Eduard și îl încurajează să debiteze. Cum pe la noi pe acasă sunt de găsit mai ales sarcasmul și bășcălia, semne ale grosolăniei, salut această abordare de o subtilitate orientală.