Planul era și este să aderăm rapid la zona euro. Un plan care îi face pe mulți observatori străini să ridice din sprâncene (sau chiar să se amuze) având în vedere că și foștii candidați și actualii membri și-au pierdut până la dispariție din apetitul lărgirii zonei euro. Cu excepția României. În ultimii ani, creditele în euro au fost lăsate să devină dominante, iar guvernanții și BNR au închis ochii la faptul că prețurile din România au început să fie prezentate fără nicio noimă în euro în locul monedei naționale care încă este leul. Telefonia mobilă, automobilele (inclusiv cele fabricate în România), grădinițele particulare, până și geamurile și multe altele au prețuri denominate în euro. Ni se spune de către aceiași oficiali (ca o scuză probabil) că “ce pot face autoritățile dacă asta este preferința românilor”. Ca și cum, românii, plătiți cu salarii în lei, ard de nerăbdare să își asume riscul valutar pe care firmele și băncile, iată, cu concursul autorităților, îl transferă cu nonșalanță pe umerii lor.
Bun. Dar să zicem că această euroizare prematură a economiei românești, cu complicitatea autorităților, nu era decât o perioadă de trecere spre apartenența la zona euro. În aceste condiții, faptul că BNR și-a autoasumat captivitatea politicii monetare în colivia cursului de schimb nu părea decât un sacrificiu în plus, dar justificat, pe altarul aderării la zona euro. Ce conta prăbușirea consumului sau faptul că economia avea nevoie inclusiv de stimuli monetari pentru a crește, că inflația era indusă de măsuri pur administrative sau de natură exogenă (prețurile la materii prime) și nu de consumul deșănțat al anilor precedenți… Dobânda de referință a fost ținută cu stoicism sus de dragul apărării cursului, temerile fiind legate de impactul inflaționist pe care o depreciere a leului l-ar fi putut avea asupra economiei euroizate prematur.
Unde suntem acum? Inflația a ajuns la cea mai scăzută valoare postdecembristă datorită în principal prețurilor la alimente și datorită lipsei presiunii consumului în general. Pe de altă parte, prognozele de creștere economică a României sunt ajustate în jos, fiind evident că o creștere bazată doar pe exporturi spre o economie europeană aflată pe marginea recesiunii nu are cum să ducă la o revigorare semnificativă a economiei românești, în lipsa creșterii consumului. Pe de altă parte, tensiunile externe sunt în creștere și induc o presiune în direcția deprecierii leului. Este un moment al adevărului pentru BNR, care trebuie să dovedească în ce măsură referirile la inflație în momentul luării deciziilor precedente de politică monetara erau reale sau doar un paravan pentru o politică monetară care țintea de fapt cursul.
Deocamdată preferința pentru țintirea cursului pare evidentă, precum și indiferența autorităților pentru prețurile denominate în euro pe care le întâlnești la tot pasul. Totul de dragul respectării planului inițial al trecerii la euro. Și iarăși mă văd nevoit să invoc imaginea soldatului japonez aflat în luptă în tranșee la ani de zile după ce s-a terminat războiul, el respectând misiunea stabilită inițial într-un cu totul alt context.
Lumea este într-un proces profund de schimbare. Zona euro cunoaște provocări fără precedent, punând sub semnul întrebării însăși existența ei, dar România continuă să defileze cu proiectul inițial, să nu corecteze erorile făcute, fără nici cel mai mic semn că autoritățile și-ar pune vreo întrebare legată de viabilitatea planului inițial sau de oportunitatea revizuirii calendarului. Nu ar trebui ca în locul unui marș forțat să ne acordăm răgazul de a aștepta să vedem cum va evolua zona euro și să știm la ce fel de uniune vom adera? Nu ar trebui să reinstaurăm dominația leului în prețurile din economia românească? Nu ar trebui BNR să înceapă să se preocupe și ea, alături de alte bănci centrale, și de stimularea creșterii economice? Nu ar trebui stimulată mai mult creditarea în lei? BNR nu a făcut un secret din faptul că obiectivul de aderare la zona euro este o modalitate de a ancora deciziile politice într-o zonă cât mai realistă și sustenabilă. Între timp însă, aș argumenta că ancora pe care aderarea la zona euro o reprezenta pentru deciziile politice este pe cale să fie înlocuită de vigilența (dacă nu chiar integrarea) fiscală crescută a UE și de lecțiile oferite de dezastrele produse de politicile populiste ale altor țări.
O discuție adevărată pe subiectul aderării la zona euro lipsește, iar decidenții par incapabili să își ajusteze planul inițial la noile realități, care includ o doză mare de incertitudine asupra modului în care va arăta zona euro în următorii ani. Modelul inițial trebuie reanalizat, regândit, iar leului îi trebuie redată importanța pe care zlotul și forintul o au în țările de origine și care permite acestor țări să privească cu multă detașare problema aderării la euro. O regândire a modelului inițial și ajustările de politici care vor decurge de aici ne vor permite să intrăm în zona euro la momentul oportun, fără a fi sub presiunea consecințelor unor decizii luate într-un cu totul alt context.
Radu Crăciun este directorul de investiții al Eureko Pensii
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.