Toamna se fac bilanțuri, se întocmesc liste proiective și se numără o grămadă de lucruri, printre care și galeriile de artă care au supraviețuit crizei și arșiței verii. “Dialog”, deja faimoasa redută artistică din Gura Oborului, este printre primele care și-au manifestat vitalitatea și imunitatea la stres, deschizând în prima decadă a lui septembrie o expoziție retrospectivă dedicată Elenei Surdu Stănescu*.
Pornind probabil de la o considerațiune critică, referitoare la ciclul “Cupole” al artistei (id est: “Cuplul înlănțuit bărbat-femeie, așezat singular pe imensitatea cupolei de sticlă, se transformă într-o metaforă arhetipală a fragilei clipe de iubire”, Florin Rogneanu), Elena Surdu Stănescu și-a botezat expunerea de la Dialog cu o propoziție imperativă în ton, dar leșinată în formă; “Să locuim în iubire!”, adică un soi de provocare signaletică al cărei lirism te face să dezvolți nostalgii violente după vremurile când nu’ș ce restaurant era botezat Restaurant, cofetăria – Cofetărie și expoziția – Expoziție.
Trecând peste acest fleac de recuzită adminstrativă (și, în fond, de abuzivă intoleranță la patetism a autorului acestor rânduri), expoziția doamnei EES are toată seriozitatea, profesionalismul și puterea de impact a unei antologii de artă autentică; e plurimorfă stilistic, variată în căutări și ingenioasă în soluțiile de expunere.
Există, în această reuniune de gală, patru arii distincte: bronzurile propriu-zise (preponderant busturi clasicizante, fără excese de expresie sau tipologie, racursiuri în arhetipal, pe de-o parte și, pe de alta, cupluri umane orizontale, trădând o aspirație ușor emfatică spre gestica – dar nu și dimensiunea – monumentală), “pietrele” (capete ieșind din marmură în maniera Medardo Rosso, cu grație, dar fără imponderabilul acestuia), imbricările de lemn și marmură (ferestre, cadre de lemn peste care sunt aplicate mâini și capete de bronz în decupaj lipsit de volum profund) și, în sfârșit, “păsările”, fie ele de papier maché, fie de bronz, al căror fâlfâit de aripi ventilează solemnitatea din jur, înviorează ansamblul și îl sudează, îi dau sens, freamăt și poezie.
E o legănare, o plutire între vis și nebunia zborului în sine (care, poate și prin amplasarea magistral regizată din sala Dialog, îmi evocă scena răvășitoare din Enrico IV, al lui Belocchio după Pirandello), o căutare a formei absolute, a echilibrului și, de fapt, a identității artistei. Un nume, aceasta, onorant pentru galerie și, la modul general, pentru plastica noastră actuală.
*) Galeria Dialog, 13 sept.-14 oct. 2012