Aflu dintr-un articol din „România literară”, șocat, de plecarea prietenului Vittorio Holtier. S-a întâmplat în urmă cu o lună, într-o discreție absolută, așa cum într-o discreție absolută trăise. Nu știu câți au aflat la timp. În câteva clipe mi-au trecut prin minte isprăvile în care îi fusesem alături sau îl văzusem vreme de vreo șase decenii, începând cu întâlnirile din vacanțele noastre de elevi petrecute într-un Ploiești prăfuit și patriarhal, prin 59 și 60. În curtea casei unde locuia, ne întâlneam la umbra unui zarzăr sau cais, împreună cu Dan Radu Stănescu, să ne citim poeziile, povestirile sau încropirile de teatru scrise cu naivitatea celor 13, 14 ani sau să facem întreceri literare al căror premiu era un râvnit bilet la cinematograful căruia ne încăpățânam să-i spunem Roxy, ca înainte de război, și nu cum fusese botezat de regimul comunist, un nume pe care l-am uitat. Încă de atunci desena și orice încercare să-l imităm era sortită eșecului, ne lipseau ușurința și talentul lui.
Plecat în București, și-a urmat destinul în lumea artei, a învățat să picteze, iar pictura a îmbinat-o cu scenografia. Desenele, pictura și scenografia lui au fost – sunt – printre cele mai minunate opere de artă pe care le-am văzut. A lucrat la Teatrul Național din Cluj, la Teatrul din Ploiești, la Teatrul Giulești, la Nottara și încă altele, cu regizori uluitori, piese memorabile. A făcut scenografia unor filme care au rămas reper. A primit premii fără număr. Rar, deschidea câte o expoziție cum nu era alta – ultima oară a făcut-o la Fundația Lowendhal. Era tăcut, dar când începea, la mari răstimpuri, să vorbească despre creația sa, era cuceritor. Gesturile sale calme, molcome, aproape leneșe îl făceau adorabil. Nu se grăbea niciodată, nici în pictură, nici în scenografie și creațiile care ieșeau din mâna lui păreau cumpănite îndelung, deși erau realizate cu o incredibilă ușurință. Niciodată nu l-am auzit împăunându-se cu ele.
Potrivit de înălțime, subțire, cu o privire caldă care părea să răzbată prin orice, cu barbă, avea aerul unui ermit, i-am spus-o de câteva ori. Vara se retrăgea într-o căsuță la munte, hrănindu-se cu o mână de ierburi și adăstând îndelung în fața unor pânze, cumpănind multă vreme înainte să aștearnă o culoare. A fost prieten cu foarte mulți dintre marii oameni de teatru care au început să plece, o generație întreagă. Îl vedeam rar, ne sunam rar, îl știam însă acolo, la marginea Bucureștilor, gândind, pictând, meditând, un reper și un reazăm. Când ne întâlneam, era de parcă ne văzusem cu o zi mai înainte, ne promiteam lungi discuții, ca în copilărie, pe care n-am mai apucat să le realizăm. Am făcut amândoi greșeala fatală a vremurilor de acum, am tot amânat, de parcă timpul ce ne e dat ar fi infinit. Și acum a plecat. Discret, de parcă n-ar fi vrut ca gestul său să fie remarcat de cineva, să deranjeze.
Uimitor om. Dumnezeu să-l odihnească!