Unul dintre sentimentele cele mai descurajante pentru omul plecat la drum lung este cel incercat in momentul in care constata ca a pierdut trenul. Omul de rand isi face din calatorie un mit, isi construieste, cu mult inainte de a urca in vagon, minut cu minut, aventura.
Nu il preocupa atat paralele adunate cu greu si cu sacrificii vreme de mai multe luni si pe care se pregateste sa le macine in cateva zile, cat pregatirea psihologica, febrilitatea cu care, mult inainte de vreme, si-a programat disparitia temporara din lantul de obisnuinte, cu osardie si metoda. Devine intrucatva robul visului sau. Incepe sa-si subordoneze tot restul existentei acestei evadari din decor, isi face planuri nebune si se lasa plutind pe creasta valului pana aproape de mal. Cum, o data cu trecerea timpului, malul se indeparteaza, visatorul nostru se mai ia cu maruntisurile zilei de azi, mai achita lumina, mai cumpara carti si caiete copiilor, pentru cand vor merge la toamna la scoala, mai participa la cate un miting searbad al castigatorilor/perdantilor de la FNI, mai boleste, isi reface zilnic bilantul, mai respira.
Chiar daca zilele trec pe langa el in planul acesta natang al realitatii imediate, noptile i se populeaza de fantasme, totul se transforma intr-o duminica prelunga si insorita, iar trezirea de dimineata este sinonima cu prabusirea cerului in cap.
In toata aceasta agitatie, balansata intre visul iesirii din casa si ramasul etern in spatele faptelor, muritorul uita sa traiasca. Mananca pe sponci, cu gandul ca se va indestula in vacanta, nu se mai bucura de scurtele weekend-uri pentru ca vrea sa acumuleze starea de gratie, isi numara cu zgarcenie berile de peste saptamana, crezand ca asa isi face rezerve.
Burdusit de frustrari, ajunge la capul peronului si constata uimit ca a pierdut trenul. Nu-i ramane decat exclamatia ganditoare a ardeleanului care urmareste vagoanele pierzandu-se in zare: “Ce-nseamna sa n-ai lucrul tau!”. Dar cati pe lume au intr-adevar lucrurile lor?