Ideea vehiculată public ca statul român, în încercarea de a rezolva vechiul diferend privind Rompetrol Rafinare, să pună bazele unui fond de investiții împreună cu KazMunaiGas este o bună inițiativă, o soluție „out of the box“. Un fond de investiții, care va pleca cu 150 milioane de dolari la drum și care va încerca să ajungă la investiții de un miliard, în care România să aibă 20%, este o modalitate de a aduce statul mai aproape de butoanele economiei și de a-l face atât mai activ, cât și mai responsabil. Ar fi un prim bun pas, dar e loc pentru o gândire mai structurată și cred că e timpul să vorbim cu subiect și predicat despre un fond suveran românesc.
Cazul pentru un fond suveran românesc ar fi trebuit să fie pe agenda guvernului Tăriceanu începând cu 2005, ca parte din pregătirea României pentru, cel puțin, atragerea diverselor fonduri ale Uniunii Europene. Faptul că nici până astăzi acest subiect nu și-a găsit locul între prioritățile diverselor guverne care s-au succedat din 2005 încoace ilustrează faptul că implementarea unei strategii economice naționale pe termen mediu și lung nu este o prioritate.
Un fond suveran este un vehicul investițional care are ca active acțiuni, obligațiuni, active imobiliare, materii prime sau cash, adică tot spectrul de active posibile. Fără să intrăm în detalii tehnice, un fond suveran investește global (adică on-shore și off-shore) și este considerat ca fiind distinct de rezervele de valută ale unei țări. După „modus operandi“ se pot distinge patru tipuri de fonduri suverane, după cum urmează:
1. Fonduri a căror destinație este transferul intergenerațional de bunăstare (e.g. Norvegia, Singapore, Kuweit).
2. Fonduri a căror destinație este defensivă, în sensul protecției unor campioni locali sau remedierii unor carențe ale sistemelor financiare naționale (e.g. Franța, Rusia) unde există fie riscul unor fuziuni și achiziții nedorite la nivel național, fie puțin private equity, mezzanine, fonduri de leverage buy-out sau fie unde exit-ul și listările locale sunt modeste față de potențialul pieței.
3. Fonduri a căror destinație este proiecția de putere economică pentru atingerea unor obiective internaționale/ globale, strategice, economice și/sau politice (e.g. China, Qatar).
4. Fonduri a căror destinație este externalizarea unor active care ar putea fi expuse riscului politic în cazul unor schimbări politice (e.g. Arabia Saudită).
Mutatis mutandis, fondul românesc ar fi, cel mai probabil, articulat în același tipar ca și fondul suveran rusesc sau fondul suveran francez, adică:
1. alimentat de stat și/sau prin subscripițe publică (emitere de obligațiuni în lei sau euro) și/sau fonduri atrase prin taxe recurente specifice (e.g. venituri din privatizare, taxa auto, accize pe alcool sau tutun, taxe din exploatarea resurselor naturale).
2. destinat atragerii de fonduri europene sau altor fonduri de investiții sau pentru încurajarea unor listări ale „campionilor” locali și dezvoltarea unei burse locale sau pentru descurajarea unor achiziții, respectiv fuziuni ostile sau participării în susținerea financiară a unor bănci în eventuală dificultate sau susținerii antreprenirilor locali la „export” ca și co-investitori.
Justificarea creării unui fond suveran românesc acum este dată de trei argumente:
1. atragerea de fonduri europene și încuragarea proiectelor de investiții locale lipsite de capital propriu sau de acces la piața internațională de private equity sau de finanțare prin bursă. De la energie la agricultură, toate activitățile care nu pot fi substituibile și unde există avantaj competitiv (resurse umane, costuri sau acces la materii prime sau proximitate cu unele piețe) ar trebui încurajate, adică finanțate.
2. susținerea sistemului financiar local expus crizei din zona euro, dar fără acces direct la protecția și lichiditățile oferite de Banca Centrală Europeană. România, într-un viitor apropiat, ar putea avea nevoie de un „bad bank” (nu de o bancă-punte), care să amortizeze eventuala diluare a Euro sau un GREXIT; un asemenea fond poate fi, dacă este creat din timp, un amortizor de șoc și o soluție de urgenă.
3. dezvoltarea unor proiecte de infrastructură regionale (care să poziționeze România ca o poartă europeană de intrare, în contextul unui Nou Drum al Mătăsii), la care firme românești ar putea participa fie ca sponsori, fie ca executanși de lucrări publice sau echipamente, fie ca investitori de portfoliu.
Odata fondul suveran creat, s-ar putea migra dinspre modelul franco-rus către cel norvegiano-singaporez, creându-se capacitatea de transfer intergenerațional de bunăstare sau măcar de lichiditate și de diversificare pentru fondurile locale, private de pensii.
Fondul Proprietatea, așa cum este el astăzi structurat și condus, este o formă de gestionare pasivă a diverselor participații minoritare ale statului în diverse active privatizate sau privatizabile. Activele incluse în Fond au o lichiditate modestă, o evaluare tardivă si incontinentă (cazul Hidroelectrica e ilustrativ), iar Fondul Proprietatea, fiind 50% din Bursa de Valori București, este „activul bun la toate” pentru toți investitorii de portfoliu on-shore sau off-shore. Experiența Fondului Proprietatea, care a avut o naștere dificilă și unde întârzierea pentru a lua decizii simple rămâne proverbială, nu cred că poate fi un punct de plecare pentru un asemenea fond suveran.
Rămâne de văzut dacă actuala guvernare are capacitatea de implementare a unui fond suveran românesc care ar putea avea efecte pozitive imediate, în primul rând prin leverage-ul care l-ar crea la atragerea fondurilor europene sau a participării la proiecte regionale de infrastructură. Un fond alimentat cu 500 milioane euro ar putea atrage finanțări de proiecte totalizând 2,5 miliarde Euro. De la finanțarea reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă la relansarea energeticii românești prin gazul de fractare sau la transformarea României într-o bază logistică europeană, respectiv modernizarea infrastructurii naționale sau a agriculturii românești, fondul suveran ar putea să fie catalizatorul unor proiecte majore de dezvoltare. Este însă important să ne și dorim acest lucru.
Mircea Geoană este senator și președinte al Institutului Aspen România
Bogdan Patriniche este director executiv la Delphi Securities, firmă de consultanță financiară specializată în asset management, Londra
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.