Primele 10-15 minute, merge. Nu intelegi de ce se agita atata oamenii aceia de pe o scena situata uneori la distanta, alteori, la cativa centimetri de tine; nu intelegi daca femeia cu peruca verde e mama, fiica, sora sau iubita barbatului care sta consecvent cu spatele la ea si probabil o insulta printre dinti (cuvintele nu sunt rostite in asa fel incat sa le auzi), nu intelegi daca siluetele smulse de lumina reflectorului din intunericul scenei sunt personaje, fantome sau creaturi zamislite de visele (frumoase sau urate) ale agitatilor din fata ta. Ici-colo se aprind ecranele unor monitoare unde apar imagini in legatura, probabil, cu ceea ce vezi, dar succesiunea lor e prea rapida pentru a o sesiza. Uneori, titlul de pe afis coincide cu un text citit, clasic sau contemporan, si incerci in zadar sa potrivesti ceea ce vezi cu ceea ce stii. Pe masura ce trece timpul, nu prea mai merge. E evident ca e o viziune, nu o lectura. Dupa ce ai acceptat aceasta premisa ai vrea totusi sa stabilesti un contact cu ceea ce se intampla, acolo, in spatiul de joc. Sa intelegi ce a vrut sa spuna regizorul, pe langa autor sau impotriva lui, sa intelegi ce vorbesc actorii, sa pricepi de ce se arunca, se zbuciuma, isi sfasie hainele de pe ei, se incaleca sau se brutalizeaza reciproc. Efectul socului initial s-a risipit, declicul nu s-a produs, urmeaza lungi minute de plictiseala, de instrainare, senzatia ca ti-ar fi mult mai bine in alta parte, priviri furise spre ceas, pornite din speranta ca nu poate dura vesnic. La sfarsit, aplauzele in picioare pornite de unii si preluate de toti intaresc convingerea ca unele spectacole de teatru sunt modalitatile de expresie ale unei secte cu un cod de comunicare necunoscut tie. N-am nimic impotriva, dar “laicii” ar trebui preveniti ca n-au nimerit unde trebuie. Vreau sa spun ca inovatia in teatru, motor al sincronizarii cu cerintele noilor generatii de spectatori, ar trebui, poate, sa tina seama de necesitatea, resimtita de toti, indiferent de varsta, rasa, sex si nationalitate, de a intelege despre ce e vorba in propozitie. Nici o viziune nu se poate lipsi de stimularea interesului, generat de ratiune, pentru ceea ce se petrece sub lumina reflectoarelor. Nici un spectacol nu poate mentine atentia privitorului pe o durata rezonabila daca autorilor le lipseste curiozitatea de afla in ce masura ceea ce se intampla acolo ii priveste si pe cei instalati comod in fotolii sau incomod pe banci si practicabile.
Spectacolele-eseu, care dezvolta relatiile dintre personajele puse in opera de autor, le transporta in alta epoca (sau in nici o epoca) presupun, totusi, o cunoastere de fond a lucrarii comentate. Asa e Livada de visini de Cehov montata de Andreea Vulpe la Compania a??Tompa Miklos” a Teatrului National din Targu-Mures, asa e Nora de Ibsen montata de Radu Alexandru Nica la Teatrul National a??Radu Stanca” din Sibiu. Asa sunt si multe altele, mult mai putin reusite decat acestea: ambele montari sunt coerente cu propunerea initiala, imaginatia regizorala e subsumata unor idei, meditatiei asupra destinului contemporan al oamenilor prinsi in nodul contradictiilor, actorii inteleg ce fac, sunt dispusi si au capacitatea de a justifica emotional noua linie a interpretarii. Sunt spectacole in care imaginile scenice se constituie intr-un partener de dialog cu textul initial, dezvoltandu-l pe linii nebanuite, comentandu-l, prelungind in functie de inspiratia regizorala conflictele, nuantand solutiile. Premisa e ca toata lumea cunoaste textul clasic si ca aceasta stiinta preexistenta ii ajuta pe spectatori sa dezlege ceea ce ignorantilor le poate parea un rebus fara cheie.
Teama mi-e insa ca acest tip de spectacole, oricate laude si premii ar dobandi, pot lecui publicul inocent de gustul teatrului. Adresandu-se in mod explicit generatiei care a crescut cu calculatorul in casa, prezenta la teatru intamplator sau in cautarea unei variante a distractiei de la discoteca, spectacolul nu e atat de socant incat sa induca o stare de transa si nici atat de explicit incat sa permita un minimum de intelegere. Si nimic nu e mai plictisitor, pentru un laic, decat sa se simta izgonit de preotii unei religii necunoscute, oficiata intr-un loc unde el oricum n-a avut intentia sa se roage.