În luna ianuarie a acestui an, în China s-a petrecut un mic miracol. Și când spun “mic” nu mă refer la dimensiunile lui fizice: o statuie gigantică (17 tone, 9,5 metri înălțime) reprezentându-l, în spirit modern, pe Confucius a fost amplasată în fața porții nordice a Muzeului Național al Chinei, la doi pași de Tien An Men, piața sângeroaselor evenimente din iunie 1989.
Cum se știe, filosoful și textele sale au fost exilate după 1949 din spațiul chinez, de îndată ce maoismul triumfător a început să combată “cele patru vechituri”: ideile, cultura, obiceiurile, tradițiile. În timpul Revoluției culturale, a început chiar o campanie, atent centrată, împotriva lui Confucius și a trădătorului Lin Bao, doi țapi ispășitori, asupra cărora trebuia să se reverse ura populară. După 1980, ca urmare a mutațiilor produse la nivelul întregii societăți chineze, deși nu se poate vorbi despre o renaștere a confucianismului, pot fi totuși observate, la nivel popular, anumite tentative, necoagulate, lipsite de coordonare, de redescoperire a textelor sale, chiar și la nivel educațional (în marginea, desigur a sistemului oficial, mai ales în cadrul activităților extrașcolare), precum și numeroase inițiative care tindeau să reactiveze ritualurile confucianiste: ceremonii în onoarea filosofului sau re-inventarea marilor rituri de trecere. S-au înființat ONG-uri, s-a promovat lectura textelor sale în întreprinderi, s-au reactivat activități tradiționale – totul însă foarte puțin structurat. De parcă teama născută în anii revoluției culturale era încă persistentă. Cert este că Partidul a stat, mefient, deoparte și a zădărnicit, mai mult sau mai puțin vizibil, toate aceste tentative de resuscitare a spectrului filosofului și a dimensiunii religioase a gândirii sale.
Prima formă de deschidere s-a petrecut în septembrie anul trecut, când Confucius a fost pentru întîia oară serbat, după 1949, în mod oficial la Beijing. A urmat, apoi, această neobișnuită amplasare a statuii în fața Muzeului Național. Să se fi pogorât brusc din ceruri armonia confucianistă? Dimpotrivă. S-au găsit personaje, în cercurile hiperortodoxe ale partidului, care au estimat că PCC s-a acoperit de rușine așezând efigia lui Confucius în spațiul public. Alții, cârcotași din tabăra adversă, au negat aceluiași PCC dreptul de a-și însuși moștenirea filosofului.
Societatea post-maoistă, în mare măsură secularizată și dezideologizată, a stat însă deoparte. Și, de-acolo, a văzut cum, peste noapte, cu circa două săptămâni în urmă, statuia a dispărut la fel de brusc cum apăruse. Atât doar că pe furiș. Fără nicio explicație oficială. Miracolul a durat nu trei zile, ca la noi, ci trei luni. Potrivit unuia dintre nepoții săi, Mao ar fi declarat cândva: “Dacă, într-o zi, Partidul comunist îl va invita pe Confucius să se întoarcă, asta înseamnă că partidul nu va mai putea să guverneze pentru multă vreme.” Să-și fi amintit Partidul vorbele marelui conducător? Sau, pur și simplu, stafia lui Mao, ieșită din mausolelul aflat în preajma statuii, a simțit că nu mai poate să bântuie?