Mircea Anghelescu este profesor emerit al Facultății de Litere de la Universitatea din București. A fost paleograf la Secția de manuscrise a actualei Biblioteci Naționale, cercetător științific principal și director adjunct (1990-1994) al Institutului de istorie și teorie literară „G.Călinescu” al Academiei Române, vicepreședinte al Fundației Culturale Române (1994-2003) și președinte al Asociației de literatură generală și comparată din România (2009-2011). A publicat 15 volume de istorie literară și mai multe ediții din opera lui D.Caracostea, N.Filimon, M.Gaster, D.Golescu, I.Heliade Rădulescu, D.Ralet, Radu Rosetti ș.a. A primit premiul Uniunii Scriitorilor pentru ediții critice (1983) și premiul B.P.Hasdeu al Academiei Române pentru istorie literară (1986).
Explozia memorialisticii foștilor deținuți din pușcăriile comuniste, după 1990, a însemnat o surpriză pentru public și a produs entuziasm în rândul cititorilor, precum și o preocupare susținută pentru studiul acestui nou capitol al literaturii noastre. Nu s-a produs însă un interes asemănătorși pentru prezența închisorii în literatura și în publicistica epocii anterioare, deși au scris despre ea autori ca Slavici, Arghezi, Cocea, Geo Bogza, Zaharia Stancu ș.a. și deși cunoașterea ei este utilă pentru înțelegerea celor care s-au întâmplat în pușcăriile de după 1948. Cartea de față își propune să umple acest gol.
„Literatura închisorilor – spune autorul – este o literatură a oamenilor care s-au găsit într-o situație excepțională: nimeni nu este pregătit pentru o astfel de experiență, de aceea ea produce revelații și reacții neașteptate. Nu reconstituirea faptelor în sine m-a interesat, ci încercarea de a descifra fără prejudecăți documentele produse ca urmare a detenției înainte de 1948, documente umane care sunt în același timp documente literare. În ambele ipostaze, ele exercită o numită presiune asupra cititorilor, a presei, a autorilor, și crează un cadru mai larg pentru evoluția literaturii originale. Acestor documente și acestui cadru, puțin explorate până acum, le-am dedicat cartea de față.”
TUDOR ARGHEZI
Dar jocul înșelător și finalmente ucigaș între oglinzile adevărului și falsului cuprinde întreaga lume a închisorii, de la „boierii” adevărați sau pretinși, dintre care unii se adaptează fără probleme noului mediu care îi reprezintă sufletește iar alții evadează în nebunie, într-o egalitate perfectă cu proletari ai meseriei, ca banditul Balaban, până la victimele nevinovate ale unui sistem greșit în principii, nemilos în așezare și ucigaș în indiferența lui. Așa este figura sergentului erou pe front, rănit și decorat de mai multe ori, dar condamnat de Curtea Marțială pentru că refuzase să execute ordinul imposibil al unui ofițer speriat (Sergentul Răiculeanu), așa este tânăra țărancă de la Olt, denunțată ca hoață de niște stăpâni distrați, care își găsiseră mai târziu boarfele reclamate într-un dulap: și femeia, cu nume din Baltagul (Măria Nichifor), reținută un an și jumătate ca prevenită pentru un așa-zis furt pedepsit cu cincisprezece zile de detenție, care născuse în închisoare și căruia tot acolo îi murise pruncul, este eliberată în cele din urmă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat…
Nebuni sunt însă mai mulți și cauza nebuniei lor este cel mai adesea fractura între omul dinainte și cel redus la animalitate; nebunia este un refugiu în lumea din care ai fost alungat, și în această evadare a disperării nici nu mai există nebunie reală și nebunie simulată, ci numai o suferință fără nume și fără leac: „A mai înnebunit în închisoare o fată bătută la comisar. În spațiul tăcut al închisorii, în faza de liniște și nemișcare, nebunia fetii izbucnește într-o plângere tristă de agonie care, fără tranziție, devine cântec melancolic tărăgănat, strigăt de: ajutor! Ajutor!” (O fată plânge, în Scrieri, vol.XIII, 1967, p.185).
Un capitol vast, căruia Arghezi îi dedică mai multe pagini, este cel al „inocenților”, hoți din întâmplare sau din vocație, dar care, neștiind ce e viciul, nu au nici sentimentul păcatului. Când peste această predestinare se așează și harul unei înzestrări speciale, figura deținutului capătă dimensiuni poetice: Mitică Lăutaru este un țigan „cu o demnitate fizică solemnă, de amforă înaltă”, care e borfaș, adică hoț de haine sau rufe întinse pe frânghie. Recidivist perpetuu, care se întoarce în detenție în ziua în care a fost eliberat, Mitică are însă „un dar muzical dumnezeiesc”, inconștient și necultivat, căci „vioara face parte din mădulările lui, ca somnul și ca pofta de mâncare”. Muzica nu face parte însă din preferințele gardianului șef și când acesta îl surprinde pe violonist în exercițiul inspirației, „cântecul se încheie brusc, cu agonia viorii, trântită de un stâlp de piatră și despicată în țăndări și surcele. Primul gardian e antimuzical, ca și regulamentul închisorii, care concepe exercițiul muzicii ca un viciu, ca o pederastie a sufletului, ca o evadare nepermisă din zidurile temniții, grele. Țiganul își contemplă mâhnit osemintele sfărâmate ale viorii și, cu câteva palme puternic ștampilate pe figură, se depărtează lent, dar totuși preocupat să-și fabrice o altă vioară” (Mitică Lăutarul, p.128-29).
Dar cel mai dureros aspect al detenției este totuși cel al copiilor ajunși în închisoare în pofida vârstei, care este a iresponsabilității, și deci a insignifianței delictului în sine. Tristul fenomen fusese semnalat de Slavici, și el deținut la Văcărești, sau va fi denunțat peste câțiva ani de Cocea, care califica celula minorilor de la închisoarea din Craiova, în bloc, drept „spăimântătoare”. Adăugându-se acestor mărturii dintr-un lung șir de semnale de alarmă, Arghezi face și el o depoziție acuzatoare directă pentru gravele consecințe pe care le are introducerea copiilor fără apărare în închisorile pentru adulți. Uneori, nedreptatea este pusă în lumină printr-o scânteie de umor, ca în textul în care e vorba de o fată de unsprezece ani, acuzată că a furat doi poli și amenințată că la recidivă i s-ar putea tăia o mână sau un picior. „Nu ți-e milă?” întreabă fata, la care justițiarul răspunde: „Ție nu ți-a fost milă, când ai furat?” Și în linia copiilor lui Arghezi, candid și logic, copila replică fără apel: „Nu e totuna, a răspuns cu vioiciune hoața mică. Dacă tai piciorul, curge sânge și doare” (Fetica, p.209). Alteori însă, drama nu e virtuală, rezolvată în inocența copilăriei, ci concretă și ireparabilă, ca în situația altui copil, condamnat pentru că ar fi furat dulciuri: „Am văzut azi un copil de nouă ani, condamnat la cincisprezece zile de închisoare pentru crima inocentă de a fi poftit la o cutie de rahat și de a fi furat-o. S-a găsit un negustor destul de legalist ca să-l denunțe și o autoritate destul de senină ca să-l aresteze și să-l osândească. Consecință: copilul a fost sedus de către un individ de patruzeci de ani…” (Pruncii, p.186).
Peste toate aceste nedreptăți și abuzuri, permanentă este suferința, chinul pricinuit cu bună știință, brutalitatea omenilor și cruzimea prevederilor punitive, înfiorătoare chiar când nu este multiplicată de prostia și de sadismul gardienilor: gherla de pildă, locul în care un deținut ispășește o abatere, sau refuzul de a da informații, sau pur și simplu faptul că este antipatic vreunui gardian, sau chiar directorului: „o cameră strâmtă fără pat, fără ferestre. Vinovatul, în lanțuri, e îmbrâncit înăuntru și se prăvălește pe pardoseala de piatră, lângă un urcior cu apă veche. El va rămâne nemișcat atâtea zile câte a hotărât vocea răstită și jupuitoare a domnului director și nu va primi nimic dinafară”. Arghezi are informații despre străbuna gherlei de astăzi, în care condițiile erau încă mai inumane, căci „pe vremuri, gherla se înăsprea cu tortura înțepenirii în butuc. Fluierele picioarelor erau încuiate între două grinzi găurite, și pedepsitul zăcea cu spinarea pe piatră, ca un om înnecat cu călcâiele ridicate” și era incapabil să se apere de vizita tuturor lighioanelor târâtoare, mușcătoare sau înțepătoare care foișgăiau în jurul său. Poate că jivinele lipsesc acum și sunt înlocuite cu tortura prin lipsirea de hârdăul obișnuit, latrina obișnuiă a închisorii, deținutul fiind obligat să trăiască în lanțuri, în propria lui murdărie. La ieșire, după zece sau douăzeci de zile, „pedepsitul nu mai poate cunoaște nici regula șederii… picioarele se frâng în zig-zaguri, șoldul nu mai aderă cu pieptul, mișcarea umerilor și a brațelor s-a desolidarizat de ținuta grumazului și a bărbiei…, alunecă în stânga, se întoarce, într-un dezechilibru sinistru…” etc. (Gherla, p.255-257).
Nu doar autoritatea asuprește și violentează în pușcărie, pușcăriașii înșiși își exercită tirania în scopuri lucrative, sub supravegherea și cu interesul autorității, bineînțeles. Sub oblăduirea pușcăriașilor mai vechi, a ceaușilor, hoții se fură între ei: îi fură adică pe noii veniți, care au încă naivitatea celor dinafară și mai posedă ceva care poate fi valorificat. Contabilul brutalizat la venire și devalizat de toate bunurile „mobile”, bani, portmoneu, îmbrăcăminte, mai are asupra lui o valoare, patru dinți de aur în gură. „Într-o dimineață, nimeni nu l-a mai recunoscut nici după față, cu gaura dreptunghiulară în gingia de sus, nici după rostire… De jurîmprejurul gurii obrazul purta urmele unei violențe complicate, colțul buzelor părea sfâșiat ca un colț de buzunar, de care ai fi tras, și ca rădăcina unei limbi de galoș”. Doi pușcăriași îi scoseseră dinții din gură: „un dinte i-a fost zmuls cu burghiul de la briceag și doi dinți au trebuit dezgrădinați cu vârful, cu unghiile…” etc. Nimeni nu auzise, bineînțeles, nimic (Dinții, p.236).
Între torturile închisorii, iarna, frigul este una dintre cele mai greu de îndurat: nu numai de deținuți, care se asociază „să tremure laolaltă, pe așternutul de lemn, înghețat ca o lespede mormântală”, ci și de bietele sentinele, al căror regim de viață nu este cu mult mai bun decât al condamnaților. Imaginea gerului care paralizează orice mișcare și a miilor de voci cu care șuieră crivățului proiectează drama oamenilor într-o lume imaginară de ghețuri : „Împărăția nopții împresoară toată închisoarea cu timpane, ca să tortureze cu perversitate moralul oamenilor din pușcării… Iar prin simfonia tuturor orchestrelor adunate laolaltă și în dezlănțuire universală, se aude geamătul ca de moarte, pulverizat de uragane, al sentinelelor din turnuri care-și răspund, din turn în turn, pe zidurile exterioare, că supraviețuiesc” (Lacăte, p.243). Imaginea bietelor sentinele, pe care deținutul le compătimește, stăruie peste ani și va reveni într-o tabletă consacrată detenției comune cu Slavici. Poezia nopții înghețate se risipise și rămăsese numai mărturia frigului pătrunzător: „Sentinela dârdâia de frig și o auzeam în toiul nopții, cu mâna înghețată pe armă, murmurând printre cucuvăile înghețate și ele « Sărac de maica mea! Ce ți-oi fi făcut, Doamne, să mă pedepsești așa? »”.
Numitor comun al închisorii însă nu este atât suferința, pe care fiecare pușcăriaș o suportă potrivit filosofiei și mai ales constituției sale fizice, ci moartea, moment inconturnabil al lungului șir de avataruri care este detenția și cel mai dramatic al acestei experiențe. Un deținut care își omorâse soacra „refuză să se hrănească” – termenul tehnic grevă a foamei nu era cunoscut – și moare după paisprezece zile de post integral (Petre Gatui), copilul abia născut al Măriei Nichifor moare în brațele mamei care așteaptă eliberarea, și tot așa, în timp ce viața ticăloasă a fiecărui pușcăriaș se desfășoară mai departe, indiferentă: „dincolo, în firida spitalului, așteaptă să fie ridicate mâine șapte cadavre nude, ronțăite de șobolani” (Comunitate). Este și punctul în care experiența închisorii reflectată în aceste portrete se întâlnește cu lirismul brutal pe care îl împărtășește placheta de versuri ieșită din același contact cu pegra pușcăriei, apărută un an mai târziu decât volumul de proză: Flori de mucigai. Refuzând orice plasticitate, orice incursiune a cititorului în spațiul unui pitoresc chiar purulent, versurile aparent narative ale poemelor se plasează tematic, cum observă chiar de la apariție Pompiliu Constantinescu, „în prelungirea directă a Porții negre” (Scrieri, vol.I, 1967, p.74). De fapt, având în vedere că primele texte legate de anul petrecut la Văcărești sunt cele trei poezii amintite mai sus, apărute în 1920, putem presupune că, în versuri sau într-o proză cu un puternic accent pamfletar, amintirea lumii cunoscute în închisoare se coagulează treptat în mapele scriitorului pentru a se încheia după vreo zece ani. Abia acum, într-un moment când societatea și cititorii săi par să aibă disponibilitatea necesară pentru o lectură într-o cheie nu numai comprehensivă moral, ci și cu o cultură artistică suficient de deschisă spre asemenea experiențe, tema suferinței și lumea urât mirositoare a decăderii și a viciului încep să fie acceptate într-o literatură rămasă prea mult timp sub hipnoza modelului romantic și sub cenzura modelului canonic școlar.
Fragment din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească