GEO BOGZA
Arestat pe neașteptate și instruit de un anchetator care își propusese să-l terorizeze („avea și el un băiat de vârsta mea dar, dacă l-ar prinde făcând poezii cum erau cele din Poemul invectivă, nu ar ezita să îl strângă imediat de gât”), tânărul nonconformist transmite peste ani o amintire aproape agreabilă a acestei prime întâlniri cu justiția în calitate de acuzat: „Închisoarea a constituit o experiență special de interesantă pentru mine, prin varietatea tipurilor umane, particularitățile limbajului folosit acolo și prin alte multe aspecte, toate inedite. Stăteam împreună cu alți zece infractori de drept comun, într-o celulă căreia i se spunea <<Privința mică >>. Personajul cel mai pitoresc al acestei adunături era un anume Buzatu, care se ocupa cu comerțul în închisoare – nu era comerț la negru, ci mai degrabă la alb, după cât era de ieftină marfa! El vindea în primul rând tot felul de obiecte de îmbrăcăminte achiziționate de la cei abia veniți și repede răzbiți de foame, care le dădeau pe nimic, ca să-și poată face rost de ceva hrană în plus. Avea o voce foarte puternică și groasă, care se auzea mai tot timpul: <<Măi, care cumperi?…>> etc.” Și Bogza nu-și refuză plăcerea de a cumpăra de la Buzatu un țigaret de chihlimbar care s-a bucurat de mare succes printre ceilalți deținuți pentru că, „dacă îl puneai la ochi, privirea îți răzbătea într-un peisaj feeric, unde o femeie goală, subțire și pieptănată cu breton, stătea rezemată de niște stânci, păzită de un câine superb, un ogar. Țigaretul a început să facă ocolul camerei…” (p.208).
A doua detenție, de numai câteva zile, în aceeași celebră închisoare Văcărești, are însă meritul de a fi inspirat o serie de reportaje despre viața din închisoare, pe care victima le publică în ziarul Tempo, la care lucra pe atunci ca reporter, la scurt timp după eliberarea produsă în urma intervenției regelui Carol al II-lea. În mod oarecum neașteptat, autorul este destul de vag asupra acestui subiect în puținele ocazii în care vorbește despre acest episod al tinereții sale. În memoriile amintite mai sus, el pomenește întemnițarea sa de mai multe ori, cu referire la intervenția eliberatoare a lui Carol al II-lea, și o dată detaliază puțin și atmosfera din prevenția închisorii, desigur mai permisivă decât ar fi fost detenția de după o condamnare care se pare că nu s-a mai produs. Cu excepția unor mici detalii neplăcute, precum mâncarea de care nu s-a atins pentru că-și putea procura alta, mai convenabilă, cu bani, și cu aceea a terorii ploșnițelor, detenția pare tot atât de suportabilă: „Am fost închis la Văcărești de două ori: prima dată în 1934, a doua oară în 1937 – tot pentru Poemul invectivă. Între zidurile închisorii, deținuții se bucurau de oarecare libertate. Teroarea era absolut necunoscută – de aceea nici nu ne uram între noi; dimpotrivă. Și totuși, o teroare exista: aceea a ploșnițelor care colcăiau cu miile. În <<Privința mică>>, viața nu era lipsită de haz și de pitoresc. Dacă dispuneai de ceva bani, oricât de puțini, situația devenea chiar suportabilă, pentru că îți puteai face rost de mâncare – foamea ne chinuia cumplit. E adevărat, ne dădeau trei mese pe zi, dar nu aș putea spune în ce constau ele: țin minte doar imaginea unui cazan cu zeamă neagră, murdară, care avea o singură calitate – era fierbinte. Pe de altă parte, nu eram complet rupți de lumea liberă: primeam pachete, scrisori și vizite la vorbitor. Perahim a venit de câteva ori să mă vadă: mi-a adus ciocolată, îmi amintesc bine” (op.cit., p.211).
Nu este inutil să observăm aceste înlesniri de care se bucurau deținuții în perioada respectivă, simple drepturi individuale conferite celor care nu primiseră sancțiuni mai aspre datorită unui comportament violent; ele sunt rememorate cu nostalgie de cei care au avut neșansa de a cunoaște procedurile în timpuri diferite. Belu Silber, activist comunist și probabil spion în favoarea Internaționalei comuniste – deci a Moscovei – este și el închis la Văcărești în 1931. Peste douăzeci de ani revine în pușcărie trimis tocmai de cei pentru al căror succes politic militase în tinerețe, ajunși acum la putere, și poate face comparația între cele două epoci și cele două condiții de pușcăriaș. „În timpul zilei – spune el despre detenția din 1931 – deținuții se puteau preumbla liberi” Și astfel își puteau face mici servicii, precum a da unui coleg o țigară. Peste douăzeci de ani reușește același lucru datorită doar șansei de a fi găsit o sârmă, pentru că deținuții nu se mai puteau vedea și întâlni: „Am înfipt cum am putut o țigară într-o sârmă – fapt de neînchipuit într-o închisoare a constructorilor socialismului – și i-am întins-o”.
Partea mai interesantă a acestor amintiri este că victima nu incriminează o vendetă personală, o adversitate individuală, ci o instituție: „Am fost închis la plângerea Academiei Române, cu zarvă în presă. Atunci a izbucnit un mare scandal liberal, în care s-au găsit implicați Academia, Brătescu-Voinești, regele Carol al II-lea și alte personalități”. În primul dintre reportajele publicate în 1937, imediat după eliberarea din detenția preventivă, Geo Bogza dă o dimensiune suprarealistă acestei acțiuni într-adevăr neobișnuite a Academiei Române prin maniera de a o prezenta unui camarad de pușcărie, un criminal autentic cu care a stat câteva ceasuri în aceeași încăpere, în așteptarea înfățișării înaintea judecătorului. E un pasaj mai amplu, dar merită să fie citat, fie și numai pentru ironia sorții care a făcut din Bogza, ziarist și reporter cu studii de marină comercială, un tovarăș de drum al noului regim democrat-popular și un academician al Academiei Republicii Populare Române, deputat în Marea Adunare Națională, reprezentant al țării la diverse congrese mondiale ș.a.m.d. În acea încăpere, tânărul poet suprarealist l-a cunoscut pe „Berilă, unul din cei mai fioroși asasini din câți au cunoscut țara noastră, individul care la Galați a măcelărit într-o singură noapte șase oameni”. Intrat în vorbă cu reporterul, care în mod evident nu făcea parte dintre obișnuiții pușcăriei, Berilă, „plimbându-și privirile pe pardesiul meu nou, mă întreabă cu oarecare dispreț: „Dar tu pentru ce ești aici, mă?” De aici începe dialogul suprarealist:
– Pentru o femeie, mă Berilă.
– Hă, hă, grohăie Berilă. Așa și pe dincolo de femeie. Ce i-ai făcut, mă?
– Am ultragiat-o.
– Cu cuțitul?
– Cam așa ceva
– Câte lovituri i-ai dat, mă?
– Două sute cincizeci.
– Câte mă?
– Două sute cincizeci”
– Mă, asta-i crimă pasională. Zurliu ești, mă, se minunează Berilă. A murit femeia?
– Nu, e la spital.
– Era frumoasă?
– Așa și așa.
– Cum o chema, mă?
– Academia.
– A-ca-de-mia? silabisește Berilă. Mă, ce nume și la ea… Avea gologani?
– Are moșii.
– Mă, fir-ar să fie! Păi atunci?
– De, mă Berilă. Era cam bătrână.
– Aha, înțeleg. Și te-ai legat de una mai tânără.
– Așa zice ea.
– Și p-asta cum o cheamă, mă?
– Pornografia.
– Ei, pă dracu! Por-no-gra-fia? Dar zurliu mai ești, mă! Unde le găsiși mă, cu numele astea? Niște grecoaice, se vede, de pe la Brăila.
– Cam așa, mă Berilă.
– Să nu te încurci cu grecoaice că-s certărețe a dracului. Am pățit-o și eu odată cu una, Polixenia. Dar las că ai ale tale! Academia și Pornografia. Zurliu ești, mă! Și mai ziceai de mine! face Berilă, cu glas gros de urs mormăitor.
Ambianța rămâne într-un spațiu suprarealist pentru că gardienii care îi preiau pe deținuți ca să-i ducă înapoi, la Văcărești, par și ei interesați de literatură. Primii doi, care au silabisit pe mandatul de arestare „câteva pasagii din cartea incriminată pe care magistratul instructor le-a crezut mai caracteristice”, îl privesc cu simpatie, iar unul dintre ei, un băiat tânăr cu părul blond, chiar îi adresează cuvinte de încurajare și de solidaritate „Bravo, domnule. Așa e. Ce vor să spună boierii? Parcă nu e așa? Și când sunt pornit spre dubă, nu uită să strige încă o dată din urmă: La revedere. Succes!” În schimb, gardianul care îl preia la Văcărești, e un conservator, cititor și el de gazete; el știe de un Geo Bogza care a fost corespondent special în Spania și de aceea are dubii: „Spune drept, dumneata ești veritabilul Geo Bogza?”
Ce voia să spună șeful gărzii care-l preia pe Bogza cu vorbele lui de încurajare? Din propriile mărturii în cartea intitulată cu modestie relativă Eu sunt ținta, reiese că motivul pentru care i s-a intentat proces pentru pornografie, și în 1934, și în 1937, este textul volumului de versuri Poemul invectivă: „Ce acuzație vi se adusese? – În volumul Poemul invectivă erau poezii care puteau fi învinuite că sunt atentate la bunele moravuri” (p.19), „După publicarea Poemului invectivă, cu toate consecințele care au urmat” (p.196), „Am fost închis la Văcărești de două ori: prima dată în 1934, a doua oară în 1937 – tot pentru Poemul invectivă” (p.211) etc. O dată sunt invocate drept cauză a proceselor ambele volume de la începutul activității sale: „închisoare – unde ajunsesem din pricina scrierilor mele Jurnal de sex și Poemul invectivă” (p.239). Ce vrea deci să spună tânărul sergent din reportajul apărut în Tempo cu vorbele: „Bravo, domnule. Așa e. Ce vor să spună boierii? Parcă nu e așa?” Mister suprarealist…
Scenele relatate în reportajul de la Văcărești nu sunt lipsite de un umor autentic, generat de o perspectivă caracteristică artei suprarealiste: absurdul unei alte logici, care produce efecte neașteptate într-un context de normalitate. În acest fel, orice incongruență, orice împerechere între obiecte nepotrivite, tratată cu seriozitate calmă, orice comportament aberant asumat cu seriozitate și chiar cu morgă, devine ilariant fie și numai prin consecința unei simple mecanici a deraierii. Lecția lui Urmuz este modelul acestei deviații parodice și reportajele lui Bogza din închisoare profită din plin, jucând cu abilitate și talent pe muchea de cuțit între presimțirea unor drame posibile și expoziția unor situații ridicole. O arată nu numai răzbunarea victimei împotriva atacului pervers al „Academiei”, simplă echivalare simbolică având la bază tot o parodie, ci și portretele pe care le face unor pușcăriași sau tablourile de gen ale unei lumi practic necunoscute cititorului de atunci, dar plină de o savoare apartecum este de pildă atmosfera caragialescă din beciul de la subsol, cu o ferestruică zăbrelită spre stradă în care sunt îngrămădiți deținuții, la tribunal, așteptându-și rândul: „Trece o trăsură la pas. <<Liber, birjar?>> întreabă unul din deținuți, cu glas rutinat. Și toată camera râde”.
Fragment din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească