ZAHARIA STANCU
Stalinist sau nu, intelectual de stânga fără îndoială într-o lume ilustrată de tineri promițători, fascinați de Nae Ionescu, dar mai degrabă de tineri dezorientați, ezitanți, acomodanți, dornici să beneficieze de marile șanse ale unei Românii noi, încă nesigură într-o Europă nouă, și ea nesigură, Zaharia Stancu face figură de lup tânăr, cu un profil deja conturat printr-o gazetărie cu nerv și cu idei. Volumul său de versuri Poeme simple din 1927 câștigase premiul de poezie, fusese inclus în prestigioasa Antologie a poeților tineri a lui Pillat, avea neîndoielnic un nume și o reputație. Era cel mai prestigios scriitor dintre cei care au menținut o prezență publicistică de stânga în anii treizeci la ziarul Lumea românească și la revistele Azi și Bluze albastre. Nefiind amestecat în activități propriu-zis politice, controlate atunci de un partid comunist afiliat Internaționalei a III-a, ambele conduse de la Moscova, Stancu n-a avut o activitate care să-i atragă neplăceri majore, arestări, detenții împreună cu ilegaliștii partidului etc. Era deci un veritabil om de stânga, care și-a păstrat o anumită independență pe care a putut să și-o valorifice după război cu atât mai bine. „Suspect” era mereu, ca filoenglez – cum se laudă undeva – sau ca filosovietic, dar niciodată amestecat, după cât se pare, în probleme de spionaj sau de siguranță națională (s-a spus și despre el că ar fi avut unele relații cu Siguranța, dar nu s-au adus niciodată probe. Era firesc să fie deci, așa cum și el găsește, luat pe sus și trimis într-un lagăr care aduna pe toți suspecții din țară din momentul intrării în război, fie că era vorba de contrabandiști, de hoți de buzunare, de spuitori de bancuri sau defetiști (doar pe toate zidurile se răsfăța afișul cu avertismentul: „Cine gură mare are, cinci ani va tăia la sare!”), de speculanți, de traficanți de valută, de adversari ai vreunui ministru, fie de adversari politici sau de gazetari incomozi, ca el. A fost și el ridicat, ca atâția alții, și dus la Târgu-Jiu, la „pension” cum i se spunea, unde fuseseră încarcerați și comuniști ca Ion Gheorghe Maurer sau Gheorghiu-Dej, care vor „evada” de aici în 1944 ca să organizeze, cu celelalte forțe politice, arestarea lui Antonescu și mai ales cucerirea unei puteri pentru care știau că pot conta pe armatele singurului aliat antinazist aflat în apropiere.
Interesul cărții pentru cititorul de mai târziu trebuie căutat, cel puțin la început, în această poziție de veritabil gazetar și intelectual de stânga, care i-a permis o evoluție independentă în aceste împrejurări și o abordare decontractată, lucidă și justificată în mare măsură, a problemelor timpului. Însă nu numai a problemelor politice imediate, ci și a celor morale, a marilor întrebări care se legau, la un sfert de veac de la marea unire, de întrebarea tragică din cugetul tuturor: ce ați făcut cu această șansă unică, cum ați utilizat puterea, resursele, ocaziile nesperate pe care le-a generat ea? Cartea sa așa și începe, cu o trecere în revistă destul de superficială dar echilibrată și țintind, dacă nu esențialul, măcar cele mai vizibile dintre atitudinile care au generat dezastrul: nu doar dezastrul războiului, ci dezastrul unui sistem politic, a unui sistem public mai degrabă, care începuse de fapt în primele momente ale unui succes gestionat cu inconștiență, cu superficialitate, cu rea credință. Începutul cărții, care putea fi într-adevăr primul capitol al unui roman despre viața în București în timpul celui de al doilea război mondial, conturează cu mijloace aparent superficiale atmosfera apăsătoare de amenințare și în același timp de demisie, de strălucitoare și ieftină distracție, în care cetatea amenințată de ciumă își îneacă frica în luxurie și abuzuri, ca în Boccaccio: „Odesa căzuse, trupele pătrunseseră în Crimeea și altele se adânciseră în stepă… Se vorbea acum nu numai despre morți și răniți, dar și despre degerați. Oamenii încercau o ușoară dezamăgire, dar păstrau totuși încrederea că în primăvară, sau cel mai târziu în vară, războiul se va sfârși. Între timp se făceau afaceri, se câștigau bani, restaurantele erau pline, iar la teatre – chiar pe gerul cel mai cumplit – lumea făcea coadă. O singură părere de rău se abătuse în inimile tineretului bucureștean: mareșalul interzisese dansul în localurile publice. Noroc însă că nu interzisese și beția. Chefurile se țineau lanț” etc. (p.28).
Reversul acestui delir se poate vedea la țară, unde Stancu găsește familiile celor trimiși în război și le descrie cu economie de mijloace, mai elocventă decât adjectivele: „Satul e plin de văduve. Una dintre ele are patru copii și locuiesc într-o casă compusă dintr-o singură cameră. Când plouă, tavanul le cade pe cap. Se apără prin colțuri, unde își adună copiii lângă ea, ca o cloșcă puii, și-și pun pe umeri o rogojină. După ce trece ploaia, culege nori din uliți si-și lipește iar tavanul. Mănâncă ciorbă de știr, de ștevie…” (p.31). Dramele oamenilor nu exclud un umor aspru, tăios, și lumea țăranilor lui Stancu și a altor prozatori de câmpie începe să se contureze altfel, anunțând o descendență cu care ne vom mai întâlni. Între ei găsim colțoși, pe care nenorocirea i-a eliberat de frică, cum este invalidul din satul vecin, rămas fără picioarele degerate, pe care autorul îl întâlnește la cârciumă. „Cere o țuică și glumește: Cu mine, domnule, statul a avut cheltuială mai puțină. Mi-a dat numai haină. – Dă-mi, domle majur, și pantalonii, i-am cerut eu. – Da’ ce-ți trebuie, mă, pantaloni, dacă n-ai picioare? – Să-i țiu și eu, așa, atârnați de ușă, să mă uit seara la ei,când m-oi tolăni pe rogojină și să mă gândesc la timpul când aveam picioare”. Și autorul, prozator el însuși din aceeași stirpe colțoasă, este fermecat de personalitatea invalidului, capabil de ironie subțire în nenorocirea lui, care continuă: „Nu m-am mai întins la vorbă. Gradul e grad, disciplina disciplină. Când vorbește despre armată, despre grad, despre disciplină, are un fel al lui de a nuanța cuvintele care-i face pe ascultători să râdă”. Dar pentru că este vorba de un volum de amintiri, de mărturii mai bine zis, el trebuie să tragă și concluzia, valabilă în timp și cu caracter profetic: „Omului fără picioare nu-i mai e frică de nimeni. Când primește pensia, o bea și înjură pe toată lumea, ce să-i mai facă lui Curtea Marțială?”(p.32-33).
De fapt, acesta este și adevăratul roman – în nuce – care e anunțat pe copertă, schița romanului propriei sale vieți, aventuroasă sub mai mult de o latură, începând chiar cu nașterea sa pe pământul pe care îl muncise tatăl său și, probabil tatăl tatălui său, țărani săraci din Teleorman. Cu darul de povestitor pe care i-l împrumută probabil chiar fiul, care relatează vorbele tatălui, el îi spune cum l-a născut maică-sa, plecată cu soțul la cules de porumb: „până să ajungem la câmp, maică-ta a tras un pui de somn. – Ei, scoală, i-am zis, am ajuns. Să tot mai fi fost două-trei ceasuri până la ziuă. Câmpul tot luminat, că era lună plină. Cerul de toamnă, ca sticla, lumina și el. Porumbul, umed și brumat, tocmai bun de cules. Ne apucăm noi și culegem. Când se lumina de ziuă, maică-ta îngenunche pe brazdă. – Dar ce-ai tu, măi femeie, o întreb. – Mi se pare că mi-a venit ceasul. Parcă-mi sfâșie cineva cu ghiarele pântecul pe dinăuntru. Avea glasul pierdut, ca și cum ar fi grăit de pe altă lume. – Scoală-te și hai la car. – Nu pot. Dacă nu putea, nu putea și pace. Am luat-o în brațe și am dus-o la car. Ce mă fac? îmi spuneam. Îmi moare nevasta aici. Câmpul pustiu. Nu se auzea țipenie de om prin apropiere. Am întins așternutul pe pământ. Boii legați de proțap mâncau coceni. A gemut maică-ta. A țipat. Pe urmă a leșinat. Acum o să mă fac și moașă, mi-am zis. Ți-am tăiat buricul cu secerea…” (p.137).
Frumusețea copilăriei sale, de o sărăcie lucie, nutrește amintiri care explică cititorului caracterul său aspru și nesupus, ca și lumea satului în care crește liber, bărbat frumos cum fusese mama sa și puternic cum fusese tatăl:„Mă văd într-o casă de țară, săracă, al șaptele copil la rând din nouă, ghemuit pe vine în jurul mesei rotunde pe care nu se afla mare lucru. Mama, blondă, înaltă, cu mijlocul subțire deși suportase atâtea sarcini, cu ochii foarte albaștri și cu părul castaniu, lung până mai jos de șolduri. Nu-mi aduceam aminte s-o fi văzut prea des zâmbind și nici mângâindu-ne: Mamă, mi-e foame! – Du-te și te joacă. O să mănânci diseară”. Și tatăl: „Pe tata nu-l vedeam decât seara. Câteodată nici atunci. Pleca la câmp înainte de a se lumina de ziuă și de multe ori se întorcea târziu, după ce noi, copiii, adormeam… E un om care se apropie de optzeci de ani și acum pare scund. Când eram copil, era înalt, voinic și vânjos. Tare, putea să spargă pietrele în mâni” (p.136).Copiii se bucurau când tatăl îi lua la câmp, într-o lume mirifică: „Ale noastre toate drumurile, ale noastre zările, al nostru cerul. Florile de pe răzoare și prepelițele, tot ale noastre erau.”
Copilul se face mare, are șapte ani și vrea să meargă la școală: „Tată, am șapte ani. Mă duc la școală. – Du-te, ce treabă ai. Mă duc la școală. Clasa uriașă. Așa mi se părea atunci, uriașă. Cincizeci, șasezeci de copii, desculți ca și mine, rupți, cu mâinile zgâriate de muncă, de joacă, fete și băieți”. Învățătorul le cere să aducă un leu și zece bani pentru abecedar, tăbliță și condeie, pe care tatăl nu avea de unde să i-i dea. „Aproape de Crăciun, dascălul care-l cunoștea pe tata, l-a întâlnit pe uliță și i-a spus: „Nu i-ai dat băiatului bani de cărți. – Nu i-am dat, domnule, că n-am. – Bine, o să-i dau eu o carte și-o tăbliță”. După câțiva ani, când termină școala din sat, „trei dascăli mă examinează. Răspund. Dascălii, la urmă: – Te duci la oraș, la școală? – Nu mă duc! – Păcat”. A venit totuși în Capitală și a început să lucreze la o fabrică de săpun, face liceul „târziu și pe apucate”, dar peste acești ani trece repede: „Universitatea. Trec anii. Public versuri, proză. Intru în presă. Cred că voi contribui cu scrisul meu la instaurarea dreptății, a cinstii, a traiului mai bun pentru țărani, pentru muncitori. Duc campanii împotriva piraților politici. Trec anii” etc. (p.140). La sfârșitul acestei zile de rememorări scrie poemul Buna Vestire, care va fi republicat în volumul Anii de fum: „S-a deschis ochiul galben al lunii…” Se va putea discuta cândva dacă nu acum și aici, în paginile răzlețe din așa-zisul roman Zile de lagăr se află punctul de plecare pentru Desculț, despre care mai târziu Stancu va spune de mai multe ori că l-a purtat în minte mulți ani înainte de a-l scrie (de pildă în interviul cu V.Râpeanu din România literară apărut în chiar anul morții sale, în 1974). Este însă evident că acum, în această proză cu caracter divers memorialistic, el rupe cu încercările anterioare, pe drept repudiate, din micile sale romane urbane și erotice, Taifunul și Oameni cu joben: întrezărise filonul adevăratului său roman, crâncen și exagerat, cum erau și vremurile în care îl va scrie, dar îl văzuse, încă neclar, în șirul de imagini dramatice din copilărie pe care războiul abia terminat le readusese în memorie.
Fragment din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească