Cel de-al doilea roman al trilogiei cu titlul PODOABE, ȘI PĂLĂRII, ȘI PONCHO, ȘI PĂR LUNG, ȘI MĂRGELE dezvăluie istoria unui grup de tineri liceeni îndrăgostiți de muzica rock, parte dintre ei copii ai nomenclaturii, care doresc să treacă frontiera ilegal pentru a ajunge la mormântul idolilor lor Jimi Hendrix și Janis Joplin. Romanul prezintă, în paralel cu tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, și fragmente imaginate din ultima noapte a lui Jimi Hendrix: „18 septembrie 1970. Jimi, obosit foarte, doarme la Samarkand Hotel (din Londra) cu Monika Danneman, o frumoasă nemțoaică pe care a cunoscut-o la Düsseldorf în timpul turneului din Germania cu două luni înainte. Monika s-a trezit prima și a ieșit să cumpere țigări. Când s-a întors Jimi dormea încă. Din cutia de medicamente de pe noptieră lipseau nouă somnifere. Numai că era mort. Murise! Ambulanța chemată de Monika l-a dus în grabă la spitalul Saint Mary Abbots. Acolo, la ora 11.30, Jimi Hendrix, în vârstă de 27 de ani, este declarat mort.” Finalul acestui roman oferă și un capitol dramatic din viața de frontieră cu Iugoslavia, la pichetul Valcani Câmp, locul unde se petrece tragedia unuia dintre prietenii rockeri liceeni. Aici autorul fructifică experiența nemijlocită pe care a trăit-o ca soldat grănicer în anul 1975.
Și e duminică. Trece gașca hippiotă prin cartier. Pol, Pitiu, Grasa, J.H. și J.J. trec prin cartier spre parcul unde se întâlnesc ca să pună la cale drumul spre Fâșie. Locul respectiv este invadat de pruni și buruieni. Acolo e o bancă cu o stinghie ruptă unde stau de vorbă despre ce e de făcut pe mai departe. Vor merge spre Cruceni sau vor încerca să ajungă la Dunăre? Mai au posibilitatea de a se ascunde în vagoanele de călători care merg la Belgrad, sau la Viena pe la Curtici. Pentru toate ar trebui antrenamente, nu merge așa. Le-au povestit golanul Feri, și golanul Sepi, și golanul Benda din Șarlota, cu fiecare dintre ei au stat de vorbă, s-au prezentat: „suntem elevi de liceu, iubim muzica beat și vrem să o tundem”, au spus, și golanul Benda, și golanul Feri, și golanul Sepi s-au holbat la ei, nu pricepeau ce vrea să spună chestia asta: „iubim muzica bit”. „Păi, dacă iubiți chestia aia, ce zor-nevoie aveți să mergeți dincolo”. „Dar voi pentru ce v-ați repezit la Frontieră”, i-a întrebat J.H. care avea mutră de boxer sadea, era mai aprig și mai pe măsura lor, singurul, de altfel, căruia golanii frontieriști i-ar fi răspuns pentru că se arăta demn de a fi luat în seamă. Cât îi privește pe ceilalți se vedea de la o poștă că erau copii de bani-gata: cu ei nici Feri, nici Benda, nici Sepi nu și-ar fi pierdut vremea. Doar J.H. cu privirea lui sașie, cu mutra lui tăbăcită de pumnii încasați la clubul de box de la UMT merita respect, și doar lui i-au spus ce trebuia; altfel era așa ca și cum ai risipi orzul pe gâște. „Mă, băieți”, le zice cu vocea dogită de golănie Sepi, „mă, băieți, ascultați la mine și nu vă repeziți ca proștii, trebuie calculată treaba, să stai în vagoane e greu, există niscaiva locuri pe care le știu cei care organizează treaba asta; boghiuri, tampoane, acoperișuri duble, deasupra weceului e un loc unde sunt robinete și o ușiță, numai că o știu și caralii și le caută de fiecare dată, că nu sunt nici ei proști, e greu de stat acolo, te poți băga în vagoanele cu carne, în cisternele cu petrol, dar e greu, e mai bine pe câmp. Cu vagoanele e rău, e ca în cuptoarele cu smoală din iad”. Semnul focului. Soluția F. E mai bine pe câmp, te bate vântul, stai ascuns în lanul de porumb sau de grâu, e altfel. Soluția P: pământul ca o mamă iubitoare la sânul căreia stai ascuns și Magna Mater te ocrotește dacă ai răbdare. Poți sta zile și nopți în arșița zilei, printre brazdele de cernoziom, printre țânțari, greieri și cosași, printre brotăcei verzi ascunși sub tulpina porumbului. Trebuie răbdare multă „și ciocolată să aveți la voi, sticlă cu apă, busolă și haine pentru noapte: foaie de cort dacă vine ploaia. Binoclul e bun pentru că trebuie să belești ochii la foișoarele de pază, sunt mari și se văd bine, seara pleacă o patrulă de control fâșie, înțelegeți băieți, ziua se schimbă paza din foișor, trebuie văzut unde este Fâșia, apoi să urmărești când se schimbă soldații, atunci e momentul pentru că nu sunt atenți, atunci o rupeți la goană spre Graniță că nu au timp să tragă, îi puteți surprinde, e mai bine ziua în amiaza mare, pot să fie și tractoriști pe câmp, ceapiști la sapă, numai că înainte de a o zbughi e foarte important să știți exact unde e Fâșia, că altfel vă repeziți ca orbetele. În plus, nici nu-ți dai seama cum stă treaba, că Fâșia asta e așa ca o arătură, trebuie să ai ochiul format să o dibui, e proaspătă, tot timpul e proaspătă că ăia de la Pichet o ară dimineața ca să vadă dacă au treceri, dacă sunt urme. Așadar trebuie răbdare: vă puteți mișca târâș câteva sute de metri pe zi la distanță egală între Foișoare să nu vă vadă soldatul de sus că au arme cu lunetă și vă iau la fix, vă găuresc curul una, două. Pe urmă atenție seara la patrula care desfășoară pândari în dispozitivul de pază, ăia trec întotdeauna după ora șase jumătate, șapte pe o cărăruie paralelă cu Fâșia, ei vă arată exact unde este.
(…)
– Stăm ca dracu’ aici, mai bine ne-am muta în colțul celălalt. Lângă ușă.
– Ce probleme ai și tu? Mai bine taci.
– Mă rog, eu am zis așa că de ce să stăm aici lângă buda barului.
– Ce să zic, te-o fi apucat rușinea.
– Nu. Nu e asta. Alta e treaba, am zis și eu.
– Bine, bine. Sanchi!
– OK! Nu insist.
– Las-o baltă.
– Ehe, ce ca lumea-i aici.
– Mergem, bătrâne, ne înhămăm la soluția P?
– Mergem pe frontiera de stat?
– Da’ ce, ți-am spus eu altceva?
– Mergem?
– Mergem! Cum să nu mergem? Prin lanuri de porumb! Avem cu noi radio portabil cu antenă, avem cu noi rucsace, avem cu noi blugi, avem colți de mistreț la gât legați frumos cu șnur de piele, avem mocasini așa cum se poartă, avem țigări, avem cuțit frumos, nichelat, lunguieț, asemenea unui iatagan scurt ca de pe vremea osmanlâilor: așa e iataganul mărunt și e proptit tare arătos într-o teacă de pumnal petrecută printr-un orificiu în cureaua lată de la pantaloni. Mergem prin lanuri de porumb, iar Robert Plant se vaietă în cântarea lui cu Baby, baby, baby, așa se vaită Roby, apoi Jimmy Page se ține cu chitara după el, îi dă ghes, îl îmboldește, și el se vaietă ca și când Jimmy l-ar împunge cu chitara care parcă nici nu e chitară, ci e cuțitul lui din teacă, cuțitul petrecut acolo la cureaua lui, și Roby iară zbiară, iară se vaietă, zice ceva, și Jimmy îl domolește, îl adoarme, îl mângâie, îi spune: „culcă-te puișor, liniștește-ți a ta suferință că e prea de tot”, și el, Robert Plant pare să fie de acord, dar nu multă vreme că deodată se răscoală, nu e de acord, nu vrea, revine, plânge, se tânguie, se vaietă iarăși: never, never, never, never, bolborosește nărodul de Robert și Page Jimmy, ce să facă? Se ia după el, își încoardă corzile de la chitară și John bate iute, iute în tobe și la fel și chitara mormăitoare, posacă, chitara bas a lui Paul, și ea se aude, și ea se bagă în vorbă, baby, baby, baby, baby, zice Roby, apoi bei… bei… beibi, beibii, beibe, bebebe, și trăznește John în pălăriile metalice și cu piciorul acționează la pedală, și atunci și mai tare se vaietă Robert, plânge, ți se rupe sufletul, îți vine razna să o iei, să te duci undeva, să pleci. Am elpiul aici. Îl puteți vedeți. Vă puteți holba la el. La copertă. Babe, beibei, beibe, zice Robert Plant, se vaietă, e amărât, e necăjit, zbiară la noi la toți, asta face, și lui îi vine să se legene când îl aude, să plângă, să urască, sau nu, altceva să facă, dracu’ să le ia că nici nu știe ce-i vine să facă noaptea pe când stă învăluit în luminița gălbuie din dreptul scalei, așa îi zice: scala de la radio, și trombonește acolo încontinuu prezentatorul de la Radio Luxemburg, UK Top, altele asemenea, și pe urmă sloboade spre el pe Roby, pe Jimmy, pe Paul, pe John, îi dă drumul zicerii cu Baby și cu singurătatea și cu văietatul, și el ascultă, stă acolo învăluit în lumina gălbuie și ascultă.
– Mergem, bătrâne, mâine dis-de-dimineață mergem cu marfarele în direcția Cruceni. Din Timișoara la stația CFR Peciu Nou, și de acolo pe jos, printre lanuri, pusta bănățeană în drum spre frontieră. Soluția P printre boscheți, canale de irigații, altele pentru desecări, foste cazemate din vremea când se aflau ai noștri la cuțite cu Tito și i se spunea călăul popoarelor. Vor merge spre Fâșie prin lanuri de proumb. Prin lanuri de floarea-soarelui se vor strecura tiptil cu pălării negre, cu cuțitul, cu colții de mistreț, cu mocasinii, cu rucsacele, cu oala de tuci negru legată, cu poncho-ul, așa ca în Mexic. Valea, drumu’, bătrâne, hei, baby, spre Fâșie, drumu’!
(…)
Discută despre „diggeri” – ce draci sunt ăștia, întreabă Pitiu – și J.J. se uită mustrătoare la el, că adică de ce se adresează în acest fel, cum adică, nu a citit ce scrie fratele Bil din Haight-Ashbury, care a stat de-a dreapta lui Allen Cohen, pe a cărui pălărie de paie scrie să priceapă toți: One of the founders of The San Francisco Oracle. Și când citesc treaba asta hippioții se plimbă cu mult respect pe lângă pătura lui pe care tândălește la soare, își cer unii, altora țigări sau pipa păcii sau niscaiva iarbă și se uită cu coada ochiului la ceea ce scrie pe pălăria din pai a lui Allen: Fondatorul și întâi Stătătorul!
– Bine, bine, bombăne J.H., dar cum stă treaba, cum e cu istoria asta, ce e aia The San Francisco Oracle?
– Ce e? Cum ce e? Păi, nu vezi că ne-au trimis un The San Francisco Oracle unchiul Bil și Sandy din Vințu de Jos. Uite-o aici că ne-a trimis-o, e din 1967.
– De acu’ patru ani.
– Da, chiar așa, uite-o aici, uită-te la ea să nu mori prost.
– Putem zice, vorba unchiului Bil și a lui Sandy din Vințu, că avem de-a face cu „the most unique and beautiful publication of the 60s”. Cea mai grozavă, uite la coperta asta cu moșul cu părul alb pe umeri și cu barba albă pe piept, vedeți cum e? Are aripi îngerești și ține mâinile desfăcute în cruce și poartă două căni din lut și, în partea de sus, în spatele moșului, sunt raze albe pe fond roșu și în partea de jos raze pe fond de la bleu-jandarm la bleu-ciel și din potiruri curge tequila în formă de flori și ciucuri.
– Eh, și tu! Cum tequila? Și moșul cu aripi, cu plete albe și barba ca a sfinților cum se împacă el cu prostia ce zici? Auzi tu: tequila!? Hai, lasă-mă dracu-n pace, cum crezi asta.
– Frații Allen Ginsberg, Gary Snyder, Lawrence Ferlinghetti and Michael McClure scriu aici: The Beat writers, așa le zice.
– … și Allen nu avea ce face în dimineața cam rece și posacă, la început de iunie 1966, era de-a dreptul frig, așa că a început să bea tequila din potirul de lut al moșului cu aripi și barbă, pe urmă a aprins o țigară cu iarbă, pe urmă a pus muzică cu Fats Domino și Little Richard și spre prânz a început revelația, uite că scrie aici: Ein Morgen im späten Frühling von 1966, das ich träumte, daß ich um die Welt flog.
– Ce zice Allen?
– Zice că dimineața, adică pe la prânz deja, a început să aibă draci, să i se pară că nu mai știe nimic de el, visează, bombănește a proasta, se clatină dreapta-stânga, zboară în jurul lumii.
– Cum zboară?
– Așa cum te aud și cum mă auzi, și când se uită în jos ce vede? Oameni pe lângă Turnul Eiffel din Paris cum citesc un ziar cu un curcubeu tipărit chiar pe prima pagină. Și la fel alt om citește în Piața Roșie din Moscova, altul pe Broadway, în New York, altul la Marele Zid în China.
– I-auzi ce interesant!
– Și toți citesc același ziar cu un frumos curcubeu.
– Și când și-a mai revenit din brambureala visului, s-a dus Allen direct la fratele Laurie care tocmai ședea și consuma ceva bere cu tequila pe o bancă lângă o tuia în Golden Gate Park pe ulița Haight Street. Stătea acolo cam turtit când l-a văzut pe Allen și i-a spus ceva, a dat din mână Laurie și a ascultat tâmp povestea aceea, cum adică tocmai a zburat Allen în toate părțile și cum peste tot a văzut cum lumea citește ziarul ăla cu un curcubeu: și la Marele Zid, și în Piața Roșie, și pe Broadway. Peste tot. Când a auzit treaba asta nu a stat Laurie prea mult pe gânduri și pe dată s-a ridicat de pe bancă și s-a năpustit prin Golden Gate Park și a început să predice fraților ce vis a avut Allen, și toți foarte se mirau, clătinau din cap și înghițeau din sticlele lor și clătinau din cap, uite că scrie aici cine erau ăștia care clătinau așa de tare din cap și înghițeau din sticle, spune aici: Künstler, Verfasser, Musiker, Dichter, Schmierehändler, Kaufleute.
– Și ce-s ăștia?
– Artiști, scriitori, muzicieni, poeți, comersanți de droguri și Kaufleute. Ăștia de pe urmă, ăștia-s numai comersanți, atâta tot!
Fragment din Podoabe, și pălării, și poncho, și păr lung, și mărgele, al doilea volum al ciclului romanesc Trilogia Corso, în pregătire la Editura Cartea românească