Crista Bilciu s-a născut la 19 iulie 1978, la Târgu-Mureș. Este absolventă a Facultății de Științe și Litere a Universității “Petru Maior”, secția Limba și Literatura Română/ Limba și Literatura Engleză. Master în Istoria Criticii literare și în Managementul proiectelor. A obținut și o licență în regie de teatru, la Universitatea de Teatru, Târgu-Mureș. În prezent este studentă la Universitatea Media, secția Regie film, clasa profesorului Dan Pița. Din anul 2008, regizează, la Teatrul Studențesc PODUL din București, spectacole susținute de echipa ei formată din studenți ai Facultății de Actorie din cadrul Universității Hyperion, București. A regizat: Conu Leonida față cu reacțiunea, Efectul razelor gamma asupra anemonelor, Asteptându-l pe Godot, Experimentul Hamlet și altele. Site: http://cristabilciu.wetpaint.com

“Crista Bilciu are ceva din fanatismul devoțiunii absolute; ceva din terorismul și teroarea patimii totale; atâta doar că al ei e un fanatism de artă și o religie pentru artă. Cred că e cea mai devoratoare cititoare de poezie dintre toți poeții tineri – cu dedicație ferventă pentru poezia post-cărtăresciană. Lucrul se vede în procesările intertextuale care-i străbat toată epopeea cu care debutează. Se vede și în felul în care a știut să ia distanță față de minimalismul, autenticismul și crizismul ori deprimismul de convenție biografistă cu care se scrie azi. În convenție biografistă scrie și ea, dar e un proiect biografist supus unui tratament fantasmatic ce împinge lucrurile în suprarealism.” – Al. Cistelecan

Introducere

Acest poem atâta l-am gândit

și răzgândit,

frământat cu degetele, tălpile, cu salivă,

mi-am stors sudoarea, sânii, creierii,

încât la început s-a transformat

din apă în spirt –

asta la început

(și atunci ar fi trebuit eu să-i dau foc –

poate că aș fi incendiat cu el

pălăria lui Mincu,

mustățile lui Cărtărescu,

arca lui Manolescu –

Cistelecan nu s-ar fi ars,

ci ar fi aprins molcom,

ardelenește,

o țigară Gauloises Blondes

de la vâlvătaie).

Atunci trebuia să dau eu foc,

când aveam 20 de ani și

eram studentă la Litere

și credeam că realitatea e un fel de

literatură prost scrisă.

Când iubeam penibil un bărbat

însurat și cinic, pe care nu-l chema Robert

(așa cum numai o virgină îndopată

cu marii clasici poate iubi –

literatura te face curvă).

Atunci când eram eu,

atât de eu, încât ceilalți

simțeau instantaneu că sunt un pericol

la adresa echilibrului universal,

o zebră într-o turmă de elefanți.

……………………………………………………………………………………………………………………..

Capitolul 11

Aici autoarea observă

că în acest poem nu se mai întâmplă nimic

și hotărî să nu mai fie așa.

Așa că, deodată,

lucrurile începură să se întâmple.

Mai întâi, trecu prin poem

o turmă de elefanți din Serengeti

(care trebuiau să apară

în memoriile unui septuagenar amator de safari,

dar au fost induși în eroare

de harababura din acest poem,

astfel că bătrânul vânător

a trebuit să se mulțumească

cu un stol de rațe sălbatice

erau fustele Aemiliei, în travesti

septuagenarul era, oricum

aproape orb).

După trecerea elefanților s-a ridicat un nor de praf

atât de gros,

încât personajele poemului

nu s-au mai văzut între ele

vreme de câteva versuri.

În învălmășeală, Fata Brună

îl sărută, din greșeală, pe David,

confundându-l cu Marele Actor;

Marele Actor își confundă negresa

cu Travestitul, care îi arse o palmă,

Al lu’ Cincistele se trezi și el cu o palmă,

nu se știe de la cine;

Thales se lovi cu fruntea de o stea

și își făcu un cucui de toate zilele;

Omul cu aripi,

care tocmai își savura omleta

la MacDonalds,

se înțepă în nas cu furculița

(încercați voi să mâncați omletă cu aripile

și încă pe întuneric);

Omul cu sprâncenele prea lungi

se împiedică în propriile sprâncene

și căzu peste Înaripat,

care înțepă cu furculița

cucuiul lui Thales

(Thales nu zise nimic: era filosof.)

Laura se încurcă în ciorapul Bunicii,

care începu să prindă proporții

și să devină pervers,

deoarece, deodată sări la părul Laurei

și au au! îl incluse în țesătură,

apoi continuă să țeasă și barba

Omului cu păr roș,

și sprâncenele Sprâncenatului

și aripile Înaripatului,

și șase din cei 7 Robert, pe care îi apucă de colțuri sau de litere

(v-am spus că nr. 5 mai apare

doar în capitolul 27).

Firul se țesea cu repeziciune

și nu mai era vertical, ci orizontal.

Era ca un mare stomac exterior,

care nu ierta nimic în jur.

Astfel, el mai hali: pe Thales cu tot cu cucui,

cele două jumătăți de câine roș

și cele două jumătăți de Panseluța,

pe care încercă să le recompună

în ciuda hămăiturilor de protest

și a hohotelor și plânsetelor grotești

(pe Uța o durea capul,

iar Pansy se gâdila,

cele două fragmente câinești erau foarte confuze,

deoarece nu se mai întâlniseră

de la diviziune, când erau pui

și fiecare credea despre celălalt

că e doar o invenție literară,

până acum se credeau unici

și erau tare mândri de asta).

În momentul în care în lațele ciorapului

se încurcă și femeia de afaceri

cu lungul ei șir de iubiri

discrete și indiscrete,

ciorapul (probabil din economie de spațiu)

se curbă, se roti

și, în cele din urmă, se spirală,

parcă era o procesiune MISA.

Marele Actor fu și el prins în laț

(i se agățară ochelarii de soare)

și Fata Brună se aruncă să-l salveze,

rămânând și ea acolo,

prins fu și avionul soției lui David

(spre surprinderea autoarei acestui poem,

care nu înțelege cine, când și cum

a scos aeroplanul

din fund de Pocloș).

Când ciorapul își continuă

micul dejun pantagruelic

cu Ghiță și soția lui,

aceștia nici nu observară

continuând să facă dragoste,

sub privirea deja plictisită a

cămășii lui Ghiță, care contoriza orgasmele

(cămașa fu încântată

de strânsoarea ciorapului,

căci visa în secret să fie brutalizată)

Soția lui David fu înșfăcată împreună cu agenția de scame,

fiecare strigând alt slogan,

ieși un vacarm îngrozitor

(Thales, cât era el de filosof, înjură cu sete),

Marele Actor ceru o aspirină

sau un masaj

(dar negresa lui o ștersese demult

în Serengeti,

pe elefantul care avea cea mai mare

trompă),

Travestitul îi oferi Actorului un supozitor,

ciorapul îngurgită și Travestit și supozitor

Marele Actor se plânse în continuare

de dureri de cap

– Stai să pup, sări Bruneta,

dar mă tem că iarăși nu pe el

l-a pupat

(nu se știe pe cine, nimeni nu a protestat)

Fustele Aemiliei

au fost penultimele

de pe lista de bucate

a ciorapului,

pentru că desertul a fost David,

care fu apucat de

nu, autoarea preferă să nu spună,

mai bine le spune tuturor

să tacă,

să nu se mai zbată,

să lase praful să se așeze odată

în urma elefanților,

să poată trece Aemilia

să se mire,

să zică: “Parcă e povestea cu ridichea”

și să râdă

și să stropească toată procesiunea

cu PET-ul ei de Coca-Cola

plin cu apă

și toate personajele să cadă într-un somn greu

și Ciorapul să se topească,

să intre în pământ

și să crească din el flori,

flori de toate culorile,

vesele și înmiresmate, flori-de-stil,

printre care dorm toate personajele poemului

care se trezesc a doua zi

foarte mirate de locul în care se află,

dar zâmbitoare și liniștite

și se întorc pe urmă

la truda poemului, cea de toate zilele.

Volumul Poema Desnuda este câștigătorul concursului de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2010. Va apărea la Editura cartea românească

Subiecte #Avanpremiera#Crista Bilciu#Poema Desnuda#USR"