Cu material la îndemâna oricui și cu desăvârșit curaj al confesiunii jucăuș-provocatoare, Ada Carol exudă o poezie a sincerității caline, dar – mare noroc – inteligente. Declarație de dependență (Ars Docendi, 2015) este un volum cochet, ilustrat antropomorfic spectral ori cu grafică de creion apăsat de Andana Călinescu și Claudia Popescu. Copertele cu floarea soarelui efervescentă și apoi răcorită în verde îi aparțin lui Ștefan Ciobanu. În prefață, anglista Monica Pillat evidențiază umorul liric și „autocontrolul emoției mărturisite” ce protejează vulnerabilitatea alter-egoului poetic. Cartea Adei Carol (Adriana Bulz) ar adăposti „un <<eu>> de Șeherazadă”, cu discurs „histrionic, jucăuș”.
Există trei cicluri poetice: Ars Amandi, Anamnesis și Anglo-File. În primul, ritmurile folclorice sunt mixate fermecător cu ingrediente ale vechilor balade europene: „lupt sub o flamură verde ca lacul/ chiar dacă inima mi-e străpunsă cu acul” (Cavalerul dragostei). Declarațiile de dependență erotică sunt șturlubatece pe cât sunt și fragile abandonuri: „undeva, în colivia pieptului,/ pasărea paradisului așteaptă,/ cuminte, să fie furată…” (Promisiune). Nu puține sunt comparațiile metaforizante – din fericire proaspete și nedublate de alte scheme stilistice: „Rochia se desface în mâinile tale/ ca petalele de lalea în prea multă apă” (Amantul înțărcat). Majoritatea poemelor sunt pur și simplu îndemnuri năstrușnice sau intense la iubire. Feminitatea delicată este coruptă uneori de ghidușii ori de alăturări de realități incongruente: „Până la urmă m-ai îmbrățișat și fără să protestez prea mult/ te-am lăsat să-mi răspunzi la sărutări,/ ca și când o centralistă distrată/ îmi făcuse legătura cu mine însumi” (ieri).
Fără emoție ființa din aceste poeme nu ar putea funcționa. Candoarea și piruetele amintesc de versurile Magdei Isanos. Complet deconectată de la aparatele sofisticate și deprimante ale poeziei contemporane în vogă, Declarația de dependență conservă o stare paradisiacă, o serie de miracole „firești”: „Dacă mă gândesc bine sunt supărată și totuși/ nu pot decola din câmpul magnetic al ochilor tăi” (Gravitație).
Curajul autoarei ține de năzbâtii. Un fior senzual străbate toată cartea fără ca măcar odată să iasă la iveală vreo vulgaritate. Parafrazând înspre alte înțelesuri, mai puțin dorice, formula lui Schiller, plutim aici între naiv și sentimental, cu perspicacitate: „Astăzi la curs erau toți atenți foc,/ doar eu îmi aminteam părul de pe pieptul tău” (Rezumat).
Într-un fel de Cuvânt final, poeta mărturisește că a scris săgetată de Eros fiind. Ca la orice om inteligent și cultivat, dependența erotică este relativizitaă din când în când de umor. Mai degrabă năucirea amoroasă este suprinzătoare, căci ea scoate la lumină Nonidentica: „Nu știu cine sunt azi/ Dar ieri râdeam, șezând cu tine alături./ Inchisă în globul ochiului,/ o amintire mai sclipește/ ca refren”.
Economie maximă de cuvinte, mai ales de articole și lianți. Luciditatea structurală este un contrapunct la sinceritatea emoțională. O beatitudine fără durată, dar rememorată solar: „the balance of my mind tilted/ towards happiness away from self-pity” (Blue Inquiry [into late September]). În 2006, Ada Carol mai publicase un volum de poeme, Duet, împreună cu Otilia Țena. Interesant și acel volum cu tehnică precisă și tăietură chirurgicală a versurilor sensibile. Noul volum probează rara capacitate de re-invenție artistică.
