Un reinventator este Daniel D. Marin. Până acum, poetica sa ne obișnuise cu fragmentarul, sugestivul și inocența abil folosită pentru a critica diverse anomalii. În poeme cu ochelari, Tracus Arte, 2014, anecdoticul ingenuu și figurativul ocupă scena. Mai toate „întâmplările” conțin un sâmbure fantastic ori un clinamen logic, după care sunt trase concluziile abaterii. Probabil că mulți cititori vor trăi nostalgia retenției din Așa cum a fost (2008) și L-am luat deoparte și i-am spus, însă și acest volum are înțelepciunile lui.
Un fantastic de basm ne întâmpină de la primul poem, băiatul cu ochelari și peretele: „băiatul cu ochelari cu lentile groase de sticlă/privește pe fereastră și picăturile/sunt mult prea mari și dese. sunt mari/cât oul de rață și dese ca ploșnițele din patul bunicii”. De la această anomalie se intră în firescul supranaturalului : peretele se colorează, „deschide o gură fioroasă cu dinți de oțel”, în care băiatul înfricoșat își introduce mâna ca să constate că peretele se arată prietenos. Aici intervine contrapunctul: băiatul introduce un mop în gura cu dinți de oțel și sufocă peretele, care apoi tremură „alb ca varul de frica lui”. Inversiunea care transformă victima în agresor e psihanalizabilă și intră în strategia poetică: demascarea adevărurilor – adesea monstruoase – ascunse.
Tot ce ține de sticlă, lentilă și glob poate deveni instrument de cunoaștere în profunzime, o fereastră către autentica realitate. Așa se întâmplă cu colonelul cu un ochi de sticlă, care cu ochiul sănătos vede doar lumea mondenă. Când ochiul artificial e fisurat de o crăpătură „cât Marele Canion” nu mai rămâne nimic interesant de 
ăzut (Ochiul de sticlă).
Artificialul este singurul capabil să reveleze natura ascunsă. În plus, din atmosfera intimistă, prin hiperbolă, se ajunge în zone surprinzătoare. Finalul poemelor, cel mai adesea, scade intensitatea flăcării până la faza inițială. Și personificarea contribuie la reașezarea basmatică a lumii: „Un castravete bătrân cu ochelari și pălărie de soare/stătea pe o tarabă în piață”. Intervine din nou plictiseala, apoi o pățanie cu o gospodină băgăcioasă care confiscă ochelarii castravetelui abia cumpărat și se transformă ea însăși într-un „castravete bătrân și mofturos” (Castravetele cu ochelari). Sub tonul jovial se pitește un înțeles de metamorfoză ovidiană. În fond, poetul reia situații mitologice în cheie candidă. Este felul lui de a depăși corozivitatea postmodernă cu recuzita Noii Sincerități.
Ciclul Doamna–bufniță persistă în același registru, doar că amenințătorul dispare și rămâne tandrul. În lumea doamnei bufniță ni se povestește cum bufnița își sparge ochelarii și două cioburi îi intră „sub corneea apoasă”, astfel încât, din legănatul balansoarului, ea vede lucrurile când mai mari, când mai mici. Abia când cioburile ies, vechea vedere, anostă, revine. Suntem, așadar, în plin perspectivism neitszchean, ca să nu mai zic de iluzionismul episcopului Berkeley.
Până la urmă, mai fiecare poem poate fi vizionat ca un desen animat ușor suprarealist. Doamna bufniță posedă o bicicletă de colindat visele altora, pe care o schimbă pe o mini-bicicletă cu cheiță, ce se mărește când este întoarsă cheița. Logică à la Carroll Lewis, cu oglinzi deformante. În Cele două reflexii ale doamnei-bufniță paralelismele se complică prin deconstrucție și reconstrucție în altă dimensiune: „Reflexia din oglindă își duce și ea aripa la frunte și o salută./Doamna-bufniță se umflă în pene de bucurie și explodează./Reflexia din oglindă nu explodează, ci se strecoară/afară și strânge bucată cu bucată trupul doamnei-bufniță/apoi o reconstruiește”.
Noua abordare a poetului poate face bine la public, dar îl și poate apropia de soarta lui Ion Barbu cu După melci. Dar D. D. Marin e un înțelept: nu și-ar retrage el cartea de pe piață pentru că ar avea succes și la cei mici.