Un singur om se închină zi de zi în fața aceluiași pahar,
nimeni nu-l vede, toți îl urmează
pînă la ultima picătură –
femeia lui este o masă de scîndură pe care toți își reazemă coatele,
o uită acolo, iar cînd o revăd nu-i spun nimic,
bat cu pumnii în ea
și veselia începe –
în ochii lui încape toată tristețea lumii, chiar dacă lumea
nu va trece niciodată pe acolo
să-și rezeme coatele pe muierea lui
cu care nu a prăsit nimic,
nici ea nu i-a reproșat nimic, deși pe fața ei stau scrijelite
tot felul de semne, iar petele de grăsime n-o lasă să putrezească,
deși picioarele ei șubrede cu greu îi mai țin
privirile lui ațintite în gol –
singur, zile în șir, stă cu femeia pe care nu și-a dus-o niciodată acasă,
nu i-a așezat în față un buchet de flori,
nu i-a înjurat pe cei care au batjocorit-o,
ba mai mult, este sigur că într-o zi o va pune pe foc
și va privi în auschwitzul lui cum fumul
nu-i pătrunde în nări decît prin ochi –
o să moară și el ca mai toți năpăstuiții din lume,
sub masa peste care toți își vor rezema coatele.