In curte la soare
vesele cămăși pe frânghie și-un scaun
octogonal de pe vremea bunicii
pe care stau eu și tac
nu-i tăcere
care să nu se refere la mine
nu-i cuvânt care să nu mă salte in văzduh
printre norii agitați ca un creier in ebuliție
nu-i culoare
care să nu-mi umble pe trup ca un șarpe
lăsându-și veninul in carnea mea
și cum nu există antidot
voi muri intr-o zi impregnat pe de-a-ntregul
de veninul nu știu cărei mirifice culori
liber și impăcat ca un sfânt