Ca trestiile m-am umplut de vant
cand ai venit. Si n-am stiut de unde-i atata aur si atata cant care pluteau in adancimea undei. Parc-as fi fost o mlastina in care te-ai imbaiat pana la sanii goi, iar urma adancita de picioare se vede clar in suflet ca-n noroi. Acuma, cand din nou va bate vantul, cand soarele se va culca in vai, n-o sa mai stim: sunt apa si pamantul, sau numai noi ne-aprindem cu vapai?