nu știu când in partea dreaptă a
pieptului meu a inceput să crească.
intinsă pe pat, ii simt acum
vuietul in tot corpul
mult diferit de zgomotul surd,
abia auzit al inimii stângi,
pe care ani la rând
a
trebuit să o ating in cea mai
desăvârșită liniște,
aproape cu spaimă, pentru a mă
asigura că bate.
primele semne s-au arătat
dimineață,
când mi s-a părut că inima mea
se deplasează incet
de la stânga la
dreapta.
apoi sângele a inceput să curgă
rătăcit,
ca și cum și-ar fi săpat noi
vene și artere prin carne.
sângeram la cea mai mică
atingere,
prin degete, prin rădăcina
părului.
chiar și atunci când imi
atingeam dinții cu limba
sau o treceam peste buzele
crăpate,
sângele țâșnea ca
pulverizat.
pansam la sânge, il
incălzeam.
apoi către seară am auzit
limpede
prima bătaie a inimii
drepte.
rădăcinile ei incep in plex și
se sfârșesc in gheare.
in dimineața aceea ne-am dorit
mult să ajungem in pădure.
și pentru că n-am ajuns in
pădure
am trântit poarta, ne-am incuiat
inăuntru
și am inceput să facem ca
animalele.
era intuneric.
aveam sângele cu noi și din
grădină se auzea un cântecel,
nu prea tare.
doar ne-am privit, scâncind unul
in gura celuilalt
și odihniți,
am luat-o la goană spre
vizuinile iepurilor din grădină.
nu ne știa nimeni,
dar noi auzeam cântecelul
printre ochiurile deșirate ale hamacului.
era vară. in el adormeau toate
buruienile.
tu nu mâncaseși destul și incă
te lingeai pe buze.
atunci am așezat pe frunza de
brusture
o piatră neagră. era
caldă
și cântecelul a
stat.
se auzea un țăcănit și crengile
sălciilor căzând fără zgomot
peste crini in apă și
vocile:
“așa vă trebuie.” “am să fac din
voi un gard viu, nu lăstăriș până la cer să nu se mai vadă
grădina.” “după tăiere vom planta peste tot mușcate.”
“diseară inchidem toate
animalele.”
tremurai tot
parcă-ți pierise foamea și m-am
uitat la inimă.
nu curgea sânge. doar picături
mari de ploaie.
acum casa noastră
ingheață.
amintirile tale vin incet,
bâjbâind
și-mi scapă prea ușor prin
piele.
inaintez prin frig ca un ars viu
fără bandaje.
la intrare ne
atingem
ca atunci când dai peste un
animal rănit in intuneric.
aici demența. seară de seară ii
cântăm, o adormim și-apoi ne ștergem trupul mânjit pe
dinăuntru.
dar numai așa ne ajungem din
urmă
și apropiem in
liniște
marginile acestei
răni.
inăuntru stăm cu creierul
spulberat
in fața unei imense porți de
carne
prin care nu se poate trece
oricum.
trupul umezește
pământul
doarme cu ochii
deschiși,
cu pumnii strânși.
are privirea
risipită,
respiră un abur
auriu.
sânii ii cresc deasupra
sexului
triumfător și neted ca un
trunchi de mesteacăn.
privesc netulburată cum ne
crește părul
de la umeri până la
genunchi.
e felul in care noi facem
dragoste.
iată rana cea veche
să o punem in ramă.
pentru că singura lumină a fost
cea de la
capătul țigării,
am urcat incet, treaptă cu
treaptă.
patul se leagănă la trei metri
sub
lună
și-abia aici
am totul in mine
sângele inima dreaptă și inima
stângă
aerul din plămâni cât pentru
două
trupuri vii
și lumina, trecută prin noi
țesuturi până in spatele sânului drept
de unde va ieși o singură
dată,
spulberându-mi
retina.
am totul in mine.
și amintirea vieții și moartea
asta moștenită de la părinți
și adevărul zilei in care ne-am
privit: două făpturi ușoare
ce numai
imbrățișate
ating pământul.
dar marginile rănii rămân
mereu
proaspete,
patul se leagănă la trei metri
sub
lună
și mă trezesc dintr-o dată
privind cerul.
eu
sunt păzitoarea.
păzesc o lună aproape
rotunjită,
ca o lumina intunecând altă
lumină.
ii vorbesc puțin. plângem și nu
mai știm cine pe cine
adoarme.
când plângem mult imi crește o
bucată
de lună in locul
inimii
și cerul, negru, se arunca-n
gol.
eu sunt păzitoarea.
sângele năvălește in
inimă
urlând
și n-o poate topi.
pe gură se preling fierea și
stomacul.
ficatul țâșnește printre
dinți
ca un dop sfărâmat in gura unei
sticle de vin vechi.
aproape nu știu când țipă scurt
plămânii
și se infig in pământ, trăgând
după ei
cei doi rinichi.
cu diafragma spartă, infășurată
in jurul gurii ca o
cârpă ruptă
flutur și flutur și
fluturând
scot
pe gură oasele
mici.
patru femururi imi stau
in
gât
și pielea străvezie
crapă
ca un inveliș prea intins peste
inima asta de elefant
care dă trupul
afară
din mine.

Subiecte #Ana Draga#Păzitoarea