Sunt puține lucrurile pe care mi le amintesc și in care mai am
incredere.
Memoria mea este viața mea,
dar memoria mea este falsificată. De prea multă teamă,
de prea puțină incredere,
de prea multă literatură,
de prea puțină dragoste.
Eu sunt unul dintre oamenii care nu au trăit alături de
voi,
nu au cunoscut și nu au prețuit aceleași lucruri,
sunt unul dintre oamenii care nu a cunoscut nimic din ce a
trăit,
a cunoscut, a iubit, a trăit doar ce și-a imaginat.
Și ce mi-am imaginat, de abia, e viață cu adevărat.
X a scris cea mai bună carte din lume, X a scris cea mai bună
carte din lume,
imi repet asta cu insistență, pentru a mă lămuri, pentru a fi
liniștit,
dar X asta face, scrie cele mai bune cărți din lume, cu asta
se ocupă.
Și atunci, eu, de ce aș putea fi neliniștit de ocupația unuia
dintre noi?
Eu scriu tot ce imi amintesc, cu precizie.
Cu precizia unui metronom.
Numai că memoria mea, cum spuneam,
nu este cea mai de incredere.
Atunci, eu scriu tot ce imi imaginez
cu precizia unui metronom,
numai că nimic din ce imi imaginez nu este exact.
Atunci, eu scriu, scriu, scriu, până la epuizare,
până când nimic din mine nu rămâne nescris,
până când inima mea de taur debil se apropie de moarte.
Și atunci, de abia, viața capătă sens. Atunci mă liniștesc,
beau ceai, dorm normal.
In patul meu dorm eu și dragostea mea,
in patul meu frunzele de sicomor sunt imprăștiate ca niște
lalele,
pieptul meu se deschide și se inchide după respirația
frunzelor de sicomor.
Cândva, peste ani, când sicomorul nu va mai exista,
voi scrie un poem cum nu s-a mai pomenit.
Nu va fi nici frumos, nici inteligent, nici inspirat,
va fi un poem cum nu am crezut. Nu va fi despre mine,
nici despre viața mea, nu va fi despre viață,
nici despre moarte,
va fi un poem cum nu mi-am imaginat,
un poem despre tine,
dar chiar și tu, prietenul meu, nu ești ferit de
greșeală.
Și atunci: in patul meu dorm eu acoperit de frunze de
sicomor,
vântul leneș mă adulmecă dintr-o parte
și eu, cu o palmă ascunsă intre genunchi,
mă intorc.