cândva plezneste struna
minunata,
orfeu, batrân, nu-si mai aude
pasii
nici melopeea cea
taraganata,
intâi se sting acutele si
basii,
apoi se sterge melodia
toata
oh, amnezie, ceara
blestemata
care astupi timpanul vremurilor
ca si
cum fariseii si afonii,
lasii
ar fi sufleuri iar piesa
terminata
prin minte se perinda dintr-o
data
cioran vorbind in limba lui ca
sasii,
o simfonie, vai,
neterminata,
columb gesticulând cu
bastinasii
sau linistea, fidel inregistrata…