A murit un om care îmi citea poeziile.
Mi le căuta în reviste.
Mă suna de fiecare dată
cînd găsea cîte un text de-al meu
suspendat în boldul literelor.
Mă simțeam deseori stînjenit în preajma lui.
El știa despre mine totul,
cum totul spuneam în poezii despre mine.
Conversam despre lucruri străine,
comune, dar amîndoi știam că
în subconștient ne leagă poezia
și o oarecare suferință a inimii care pompează sînge
pentru un întreg univers.
Într-o zi mi-a spus:
– E adevărat că poeții
pot face transplant de suflete?
– E adevărat, am spus eu,
poezia e luxul săracilor;
pentru că orice om își poate permite un răsărit de lună,
o furtună de stele,
sub ploaia de vară sărăcia e amanta
care își turtește sfîrcurile
pe limba oricărui muritor;
îmbrățișările nu-i lasă pe oameni să se strîngă de gît;
Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poeții vin
doar și pun hoțește semnătura;
mai mult, fac trafic cu imagini furate din grădinile
raiului
pe care cînd le atingi se transformă în pulberi de cuvinte;
…………..
Acum a murit. Mă simt vinovat
pentru că l-am dus cu vorba.
Poezia mea nu i-a dat viață veșnică.
Poezia mea nu l-a făcut să se uite ironic
în ochii ultimei clipe și să-i spună:
nu ai nici o șansă să-mi explodezi în față,
eu am atins cu un deget inexprimabilul.
Poate că în ultima clipă și-a dus aminte
de mine
și în minte sau în inimă
i s-a înfipt o mare dezamăgire.
Ca un ac de viespe.
Am vrut să-i duc o floare la căpătîi.
Jenat de propriile mele versuri nu am făcut-o.
Floarea am lepădat-o la un colț de lume.
Și apoi am scris textul acesta.
Vai,
mă duc și pe mine însumi cu vorba.