Despre Aurel Dumitrașcu am auzit prima oară vorbindu-se la cenaclul Junimea, frecventat de foarte mulți tineri pe vremea adolescenței mele, când regretatul Val Condurache, intelectual de aristocratică speță, era amfitrionul întrunirilor de la Casa Pogor.
Fără să-i fi citit cărțile, presimțeam că poetul trebuie să fi fost dacă nu genial, oricum, altfel decât toți ceilalți. Mă impresionaseră, mai întâi, evocările înlăcrimate ale prietenilor care l-au cunoscut și i-au fost alături în clipele grele de dinaintea morții.Aurel plecase spre cele veșnice în floarea vârstei, la nici 35 de ani, secerat de o boală cumplită (leucemia), nu mult după evenimentele din decembrie 1989. De aceea, poate, dată fiind și intransigența morală a omului, admirat pentru spiritul său frondeur, de opozant cu mărturisite convingeri anticomuniste, s-a spus că la mijloc ar fi fost, la fel ca în alte cazuri (asasinarea profesorului Culianu, de pildă), mâna criminală a Securității. Însă mitologizarea biografiei “tânărului cu plete blonde” nu era cu putință, îmi spuneam, în absența unei opere pe măsură, capabile să justifice encomionul postum. Iar opera, învestită cu o semnificație simbolică menită a-i potența valoarea estetică, părea a susține de minune mitul poetului persecutat, retras cu bună știință, asemeni imaculatului Inorog, într-o orgolioasă solitudine, pe vârf de munte, la adăpost de mizeria compromisurilor.
Lectura într-o astfel de grilă (tendențioasă, desigur, dar nu total lipsită de legitimitate), prin faptul că ne obligă să legăm ombilical viața de opera autorului, explică și vădita minimalizare a scrierilor publicate antum în raport cu vastul laborator din sertare, cu mulțimea de manuscrise asupra cărora nefericitul poet n-a mai avut timp să revină.
Ca atare, din perspectiva adevărului istoric (și nu din cea a realizării estetice stricto sensu), versurile apărute înainte de 1989, chiar dacă n-au suferit cine știe cât de pe urma intervenției cenzorului, au fost receptate ca “imperfecte”, “impure” – de unde și necesitatea restituirilor ulterioare, gest de binevenită compensație morală. Publicându-i jurnalul intim, tulburător document despre viața intelectualului român în comunism (așteptăm cu nerăbdare și corespondența – poetul de la Borca era un împătimit epistolier!), precum și alte câteva volume de poeme inedite, Adrian Alui Gheorghe a trădat, poate, “testamentul” bunului său prieten. (Au mai comis-o și alții, de-ar fi să ne gândim doar la Max Brod, celebrul amic și editor al lui Kafka.) Însă fără “trădarea” aceasta pioasă, fără editarea textelor din sertare, Aurel Dumitrașcu ar fi rămas în conștiința publicului un scriitor de pluton, lipsit de posteritate. Ceea ce nu înseamnă, repet, că textele antume sunt sub nivelul estetic al celor nepublicate. Dimpotrivă! Cu excepția volumului de debut, parazitat de un metaforism cam prețios și stereotip, cele mai izbutite poeme sunt de găsit tot în paginile opurilor revizuite de autor: Biblioteca din Nord și, mai ales, Mesagerul.
Dar poezia lui Aurel Dumitrașcu nu-i operă de antologie și nu mizează pe calofilia măruntă, pe șlefuirea de versuri frumoase. Stăpânindu-și perfect meșteșugul, poetul nu-i un simplu meșteșugar. Cu atât mai puțin un vagabond beat de rouă și de inspirație. Nefiind așadar un talent genuin, de boem cu inimă simplă, poetul compunea chinuit și inegal, astfel că niciunul dintre volumele lui de versuri, considerat în sine, ca scriere autonomă, nu-i nici atât de complex spre a-i oglindi, fără rest, personalitatea, nici atât de valoros încât să nu mai aibă nevoie de “anexe” și ajustări ulterioare. De aceea devin atât de necesare, pentru înțelegerea unei asemenea lirici, variantele, bruioanele, poemele scrise la primul jet pe cine știe ce caiete uitate, paginile de jurnal și corespondență, în fine, toate documentele în măsură să aducă mărturii credibile despre personalitatea autorului și geneza operei, despre dinamica actului creator în genere.
El însuși scriitor fin și experimentat, Adrian Alui Gheorghe a procedat corect atunci când a ales să recupereze cât mai mult cu putință din noianul de texte nefinisate, conștient fiind că literatura aceasta, privită ca palimpsest sau ca joc de oglinzi, câștigă enorm la o lectură integrală, în monadă, cu toate nuanțele la vedere. Drept urmare, termenul de “barochism”, utilizat pentru a desemna nota specifică a poeziei lui Aurel Dumitrașcu, nu trebuie înțeles peiorativ, după cum se obișnuiește, ca resuscitare pur mimetică, artificial-epigonică, a barocului. Din contra, cred că Adrian Alui Gheorghe, îngrijitorul recentului volum Cine merge în Paradis (Editura Conta, 2010) avea de gând să scoată în evidență dimensiunea profund intelectuală a operei vizate, o operă de elaborată simplitate, concepută și trăită solitar, printre cărți și vise (Las Soledades, așa își intitulaGóngora un ciclu din marile lui poeme târzii, Los Grandes Poemas). Ca atare, în cazul de față cel puțin, “barochismul” nu se referă la o configurație estetică particulară, ci la un anumit tip de sensibilitate, modelată de sentimentul tragic al vieții și de conștiința declinului inexorabil al artei. Pentru a nu complica inutil lucrurile, merită reținută barem ideea că la școala melancoliei, unde și-au făcut ucenicia artiștii predispuși la contemplație prin însăși natura defensivă a temperamentului lor atrabilios, de “lunatici” (și nu doar cei din epocile decadente, de tranziție, după cum credea Edgar Papu – vezi studiul său de referință, Barocul ca tip de existență), la școala melancoliei, așadar, a învățat și Aurel Dumitrașcu să scrie și să privească lumea ca pe o carte.
Altminteri, din punct de vedere formal, versurile poetului de la Borca tind mai curând spre concizie și lapidaritate, adică spre un ideal clasic de artă – de unde și preferința pentru notația directă, lucidă, la rece, fără protocol discursiv și fără inutile zorzoane stilistice. Impresia e de autenticitate, nu de artificiu, pentru că numeroasele surse livrești, în loc să fie exhibate orgolios, transformând poemul într-o complicată rețea intertextuală (ca la mulți dintre ceilalți optzeciști, de pildă), sunt utilizate într-o manieră radical diferită, drept element de sugestie menit să instituie o atmosferă prielnică scris-cititului, reveriilor solitare, într-un cuvânt, poeziei. Altfel spus, departe de a încuraja ostentația și de a se constitui într-un izvor privilegiat de inspirație, “cultura” poetului e mai degrabă un factor frenator, ce asigură versului o bună respirație pentru că oprește hemoragia și reglează metabolismul unei creativități adânc ancorate în viață. Ce-i drept, existența poetului de la Borca se petrece de regulă tot printre cărți, în spațiul securizant al bibliotecii unde se refugiază, încă din adolescență, dragul de “Aiurel”, după numele dat sieși undeva, într-unul din texte. Cultura intensifică, deci, percepția vieții, în linia unui expresionism auster, ascetic chiar, de patos livresc și de cuvinte însîngerate.
Prin urmare, doar filistinul stupid, care n-a trăit niciodată bucuria lecturii, poate crede că viața și cartea sunt lumi diferite. Însă viețile celor fără biblioteci sunt “niște hălci/ aruncate într-un magazin cu instrumente/ dezacordate” (Hălci), și foarte multe dintre poemele lui Aurel Dumitrașcu sancționează percepția aceasta vulgară, celebrând în schimb lectura ca unica formă acceptabilă de existență. “Eu/ nu vreau/ să trăiesc/ eu vreau/ să citesc” – iată o confesiune emblematică dintr-o Ars doloris de tinerețe, nuanțată ulterior cu un adagio superb în care se decantează, ca o esență rară, sensul vieții în doi: “Noi am trăit spunându-ne poezii” (Pianul din Borca). Dealtfel, în marea lor majoritate, versurile se aglutinează spontan, anunțând “revelația”, în jurul unei imagini-pivot sau al unei formule sentențioase, de tipul “definițiilor” lirice blagiene (de exemplu: “Omul e marginea de cer în care stelele plâng./ Pămîntul e numai cuvânt”, Aprilie 1971) sau al hai–kai-ului, cu caligrafia lui delicată: “- O fotografie cu mama tânără/ întotdeauna/ ține loc de veșnicie” (Poem). Dar brevitatea aceasta memorabilă nu pare căutată dinadins, ca un efect de stil cu cârlig la public. Aurel Dumitrașcu scrie scurt pentru că nu are timpul și nici răbdarea de a mai face literatură. Obosit, poetul sfârșește prin a vorbi, spontan, ca din carte.
În carte moare pentru a putea trăi mai apoi, sub specie aeternitatis, în forma Paradisului borgesian, întreg universul. Victima predilectă este, bineînțeles, femeia, care nu se mulțumește cu rolul de “muză” sau de personaj literar, ci tinde să perpetueze din instinct răul, adică viața redusă la principiul elementar, biologic, viața cea din afara Bibliotecii: “Dar pe femeie în poem/ niciodată nu o poți omorî. Celui care umple cănile iar/ îi mai spun: totuși câteva eu singur am putut omorî./ Pe toate vai într-o singură carte.” (Cartea neterminată). Numai “domișoara t(ess)” (o fi chiar eroina din romanul lui Thomas Hardy?) are acces în sacrosanctul lăcaș, și asta pentru că “povestea încet/ citind din homer pe podea”, fără alte pretenții. Iubita ideală vine, așadar, dintr-o carte. În carte doarme, apoi, “vulpea albastră”, “cu ochii triști”, și “ruginește grijuliu creierul tatei”, în carte țipă sinistru lișițele (motiv obsesiv), se aud acorduri din Mozart și Bach, și tot din carte țâșnește “firicelul de sânge” care “vorbește” în locul poetului mort: “Voi muri într-o duminică dimineața. Când vei intra în/ bibliotecă n-ai să mai vezi privighetorile moțăind/ șoricelul cel roșu n-o să-ți mai treacă prin față./ Un firicel de sânge (atât) va ieși dintr-o carte. El va vorbi” (Cine va vorbi). Același sânge se strecoară “pe horn” (“în ochii unei vaci jupuite”) din cauza “ftiziei cuvintelor” – semn al înstrăinării de sine (“cine sunt eu care mă întreb cu vocile/ altora?” – Bucurii de care mă sperii), dar și de propria creație, văzută ca rod al hazardului (“Am vrut să fac un teatru/ s-a întâmplat să fie o carte./ Prea bine nici eu n-o cunosc” – Noaptea albă cu vocile mele).
În fond, răul se insinuează în Bibliotecă în forma unei “maladii” venite de undeva, de afară, din lumea celor care trăiesc fără să citească. Mesagerul bolii rămâne, după cum am anticipat, femeia, ipostaziată mai întâi ca “voce” a unei comunități pragmatice, insensibilă la fericirea tristă a bărbatului ce compune poeme: “-Un bărbat de numai treizeci de ani încuindu-se în casă/ pentru că scrie poeme – ei bine ți se pare curată/ nerușinare/ ar putea face atâtea lucruri mult mai mărețe/ ce naiba se-ncuie în casă de ce nu-l împușcă odată…/ În acest timp când tu nu mai sfârșești de vorbit când/ stai impacientată în stradă în acest timp bărbatul de/ numai treizeci de ani termină de scris altă carte./ De atâta tristețe e aproape un bărbat fericit” (Pentru că scrie poeme). Fericirea poetului se vede condiționată de singurătate și de captivitatea în lumea cărților, ca în acest vers reluat în mai multe texte: “Vezi?/ Din casă/ iese/ singur/ un bărbat fericit” (Autoportret, Vei semăna și tu cu pământul etc.).
Dar intruziunea femeii, care concepe fericirea în cu totul alt mod (cel “natural”, desigur), contaminează atmosfera și îmbolnăvește sufletul bărbatului solitar. Femeia aduce cu sine moartea – “Scriem: un autor e/ un om oarecare. Pierdut. Nu te lua după cuvintele lui/ nu te lua după cuvintele mele./ Sunt zile când mori și tu intrând agale pe poartă. Știu/ numele tău te aștept ne închidem/ stăm goi. Uneori putrezești tu. Uneori putrezesc eu./ Aproape nimeni nu știe” (Cimitirul personal) – sau otrăvește cuvântul inspirat al poetului redus la tăcere: “tu ai să mori nebună de fericire/ uitându-te la un măr. Pot să-mi închipui un măr/ putred stăpânit de o larvă hulpavă. Nu am mai/ scris de mult nici o poezie frumoasă/ n-am mai văzut decât bocitoare. Și dacă ar avea/ horn casa aceasta pe el nu ar ieși decât sângele meu/ vânzolit de otravă” (Meeting). De aceea, înainte de a fi primită în iatac, femeia trebuie pusă la încercare și ținută la distanță în caz că nu face dovada unor lecturi serioase, care să-i fi deschis în prealabil mintea și sufletul, convertind-o la poezie: “- sandburg a spus că omul de la munte trăiește mai/ departe. Mi-ai scris că nu știi cine este sandburg/ că de câte ori plouă vinișoare albastre/ brăzdează orașul. Ai plâns./ Eu nu ți-am mai scris nimic despre poetul acela/ tu nu ai mai rămas în oraș” (Omul un fum pe colină). Altminteri, trupul feminin (literă moartă dintr-un poem uitat) e admis numai ca obiect, asemeni unei piese de mobilier oarecare: “Privită din spate orice femeie goală seamănă/ cu o mașină de scris” (La poétique avant toute chose). Singura “nuntă” necesară se celebrează, deci, tot în carte: “Biblioteci nesfârșite m-au cerut de bărbat” (Teatru pustiu).
Citatele de până acum ilustrează destul de convingător, cred, faptul că poezia lui Aurel Dumitrașcu, deși recurge la o recuzită eterogenă și pe alocuri chiar prețioasă, rămâne, în fond, o poezie elementară, de notație, în linia Bacovia-Mazilescu, cu o nuanță în plus de juvenilitate și de exuberanță intelectuală. Ineditele din volumul Cine merge în Paradis, situate la același nivel valoric cu poezia cunoscută deja (felicitări editorului!), nu aduc, după cum era de așteptat, lucruri noi. Partitura e aceeași, numai “interpretarea” diferă un pic, accentuînd nota gravă, lehamitea de viață și de literatură, pe fondul mai vechiului “divan” păgubos al poetului cu lumea cea fără dragoste de lectură. Iată doar două secvențe, sper, lămuritoare, care mie mi-au plăcut foarte mult: “pe retină rămâne polenul viclenia realității/ eram lucid mai lucid decât pâraiele/ prin care animalele sperioase nu trec/ mare tămbălău cariera mea de pribeag// petrecerile cu cărți sunt morți amânate/ o liniște imperială se lasă pe străzi/ poate n-am să mai scriu/ niciodată”. (Hotărîrea); “-Puteam face lucruri mai bune/ decât să vorbesc despre moarte și urme/ decât să scriu o carte nebună și tristă? Nu puteam/ o veți citi veți crede c-ați/ priceput-o că e tare simplu să scrii cărți/ să le publici să mai fii și tânăr/ câte nu veți spune voi/ frumoșilor deștepților infailibililor nemuritorilor// și eu continuu să vorbesc de unul singur”(Puteam face lucruri mai bune decât să vorbesc despre moarte).
Prezentul volum adaugă un alt, remarcabil, capitol la Cartea pe care Aurel Dumitrașcu a scris-o și a rescris-o mereu, singur în Bibliotecă, uitând ceea ce nimeni nu va fi știut, fericit și nefericit, cu dorul de viața de dincolo.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.