Cu o altfel de poezie revine pe scenă Miruna Vlada. Bosnia. Partaj, 2014, dovedește faptul că o editură de mainstream, Cartea românească, poate fi și una curajoasă, care să accepte experimentul.
Cum reiese și din titlu, componenta politică este importantă în acest volum. Autoarea are studii de politologie și a efectuat un stagiu de cercetare în zona respectivă. O problemă de geografie literară, cum ar spune la noi Cornel Ungureanu, căci nu numai politica zonei de conflict este absorbită, ci și cultura ei.
Unul dintre motourile cărții mi se pare relevant: „Foreign scholars should come to Bosnia to study hatred,/were only one recognised as a separate, classified subject/of study, as leprosy is” (Ivo Andrič). De aici pleacă primul ciclu poetic: Bosnia bin ich. Patria mea mâncată de molii. Poezia este, așadar, localizată până la a deveni empatică la modul absolut: „sunt constructivistă pentru că empatizez cu obiectele din jur/bosnia bin ich”. Totul este durere de jur împrejur, iar poeta se joacă magistral cu accepțiunea privată, dar și cu cea publică a partajului: „partajul e un război de destrămare/al fostei iugoslavii și al fostei femei din mine”. Problemele de identitate etnică sunt fierte la foc mic până devin probleme de studii de gen și de autobiografie. Formulările sunt și ele adesea sclipitoare, dovedindu-se încă odată că textele scurte sunt și cele pregnante: „bosnia e cea mai/bună dintre lumile imposibile”.
Cum poate naște tragedia umor?
O caracteristică importantă a acestei poezii este adresarea directă, aproape bărbătească, în pofida problematizărilor post-feministe din texte: „ai casca la tine?/pentru partaj ai nevoie de cască, cotiere și genunchiere”. Paradoxal, bruschețea zicerii, deși în consonanță cu amintirea oririlor războiului, poate genera efecte umoristice. Bineînțeles, cum știm, umorul este o defulare elegantă și inteligentă a disperării. Dar voi reveni asupra acestui aspect.
La filonul privat se adaugă cel public, care folosește din plin intertextualitatea pentru a reflecta vocile locale, mai ales, ori cele ce au rezonanță în atmosfera conflictuală. Autenticitatea este sporită de redarea în original a unor poeme sau declarații: „Ovdje se ne zivi samo/da bi se zivjelo/Ovdje se ne zivi samo/da bi se umrlo/Ovdje se i umire/da bi se zivjelo.//Aici nu se trăiește/doar ca să se moară/Aici se moare/ca să se trăiască” (Poem de Mak Dizvar gravat pe ansamblul memorial al masacrului de la Tuzla, Bosnia și Herțegovina, din 25 mai, 1995, în care au fost uciși 71 de tineri civili neînarmați, în traducerea Mirunei Vlada).
Așadar, poezia aceasta valorifică urbanul și spațiul așa cum sunt ele însemnate de istorie, adică de acțiunea (in)umană. Noua deschidere artistică a poetei vine din abandonarea narcisismului autoanalizelor și a defulărilor. Intensitatea poetică este mai autentică atunci când absoarbe durerea colectivă și când individualul este în acordaj cu individualitatea grupurilor. Poate în acest sens se poate interpreta un minitext al lui Miroslav Antič: „Știi ce-am să fac:/am să-ți stric jucăria/numită durere”, ori altul de Ljubomir Simovič: „să respiri doar atât/cât să poți suferi”. Și plecând de la această înțelegere generoasă a poeziei își au locul în volum texte așa-zis nepoetice, dar sugestive pentru sursa dureroasă a poeziei: „Sarajevo, above all, has long been a rich melting pot of Islamic,/Orthodox, Catholic and Jewish culture ș…ț. in 1991 Sarajevo was a multi-ethnic city of 49 per cent Bosniaks, 30 per cent Serbs and 7 per cent Croats”.
Deci ce NU este poezia?
În cele din urmă, pentru noi românii, care nu am mai avut războaie deschise (nu intestine) de 70 de ani (deși țara și oamenii arată ca și cum am fi de 70 de ani în război), volumul acesta ridică problema: ce este poezia? Nu trebuia ea să fie niște difficiles nugae, un experiment lingvistic și emoțional aproape neinteligibil? Cum se poate ca într-un volum de versuri să apară cugetări ale lui Wilhelm von Humboldt despre concomitența actelor de înțelegere cu cele de neânțelegere? Cum este posibil ca o teză de doctorat și experiența contextuală a scrierii ei să producă emoție artistică? Deci să fie poezie, nu text experimental, în sens textualist? Cum să poetizezi așa: „ăștia chiar nu mai pricep că Bosnia/era la modă doar în anii ’90?//a, dar stai/că ăștia sunt obsedați de tot ce e vintage,/de ura seculară între popoare//ș…ț//vin aici ca la un second hand/cu mișcări naționaliste de secol 19/li se pare cool acest KinoBosna” (Masha)? Poate că o paralelă la textul lui Matei Vișniec despre sexul femeii văzut ca un câmp de luptă în Bosnia, text despre viol și război, ar fi lămuritoare. Dramaturgul, în stilul teatrului său modular, apasă pe clapa terorii psihice și a traumei post-agresiune. Miruna Vlada recurge la asemenea intensificări doar pe alocuri, de exemplu în imaginea trupul rămas fără organe interne: „am aranjat ca un fel de bandă de recuperatori/ca să ne strângă fragmentele de organe din organele celuilalt”. Abordarea ei este intertextuală, dar nu în înțeles experimental, ci în cel de răcire a lavei de groază și furie într-un discurs rațional, chiar ironic pe alocuri. Acesta este singurul discurs capabil să identifice originile răului și să oprească răzbunarea. Poezia devine astfel anchetă și dezamorsare a inflamațiilor etnice și naționaliste. Versuri sau rânduri, dacă vreți, ca : „Noi cu asta ne ocupăm. Deschidem fabrici de identitate./Multinaționale ce produc identitate pe bandă rulantă. Sporim/producția secol după secol//ș…ț//să iubești Balcanii e o dependență. înseamnă că ai probleme cu/stima de sine, mi-a spus” (partajul e ca numărătoarea inversă) sunt pe marginea teoretizărilor politice și a studiilor culturale, însă știu exact să nu treacă dincolo, pasul fatal. Și nici explicațiile despre istoria recentă, din subsol, nu strică în niciun fel ținuta artistică a volumului, chiar dacă par să impună epitetul de „ocazional” acestei poezii. La fel, întinderea fără „denivelări” stilistice ori imagistice a unor texte nu poate decât să placă celor care încă sunt sătui de dispunerea perfectă și relevantă, de neînlocuit a cuvintelor în textul clasic. Există „burți” aici, rar încercate de crampe expresive. Iată o crampă în mijlocul unui poem descriptiv și simbolic, totodată: „și tu aștepți pacea/ca atunci când îți vine foarte tare/să faci pipi” (Stare de hiper-sugestibilitate).
Așa că poetizarea, în opinia mea, există atât în formule metaforice („I-am lăsat în fiecare organ/câte o fereastră larg deschisă/dar cu grilaje de carne” – Nina), cât și în constatări ironice ori exasperate („sincer, io nu țin nici cu ăia nici cu ăia/trebuie toți duși la vulcanizare” – Vulcanizare Balcanizare; „all Europe is fucking refugee camp” – Schengen melancholia).
Aportul Mirunei Vlada constă în lecția că poeticitatea adevărată nu are de ce să ocolească conflictualitățile exterioare egoului poetic. Într-o lume tot mai dezechilibrată, sub stratul ipocrit de stabilitate, e bine ca poeții să se expună riscului de a vedea și de a înțelege. Cât despre inserțiile din Codul Familiei, ele sunt un adjuvant comico-absurd inteligent mixat în pasta acidă și tragică a poemelor. In toto, un mare poem al zdrobirii intimității de către conflicte nerezolvate la timp.